Paolo Merlo dă o explicaţie sociologică intransigenţei iahviste, exclusivismului iahvist, care ar exprima riposta clericilor exilaţi (saduceii) faţă de o împrejurare neconvenabilă: aparentul triumf al zeilor babilonieni, presupusa biruinţă a acestora pe câmpul de luptă, interpretabilă ca înfrângerea lui YHWH (dacă existenţa regatului şi a Templului dovedeau suveranitatea lui YHWH asupra altor zei, exilul ar dovedi contrariul). Pornind de la alţi termeni naţionali politici, saduceii regândesc temeiul teologiei.
Dacă Templul a fost dărâmat, iar monarhul, exilat, înseamnă că YHWH a fost biruit? Se sugerează că saduceii nu născocesc, cu acest prilej dramatic, monoteismul, ci reabilitează, reiau nişte idei preexistente, enunţate de profeţi.
Această sinteză le revine preoţilor plecaţi din Ierusalim, aşadar iudeilor. Există un resort naţional politic al selectării şi impunerii acestei metafizici monoteiste. Cum să gândeşti suveranitatea lui YHWH, dacă Templul a fost dărâmat, iar monarhul, dus în exil? Dacă suveranitatea lui YHWH fusese garanţia monarhiei, monarhia fusese garanţia, adică dovada suveranităţii lui YHWH.

Înfăţişând cosmologia, Paolo Merlo revine asupra rangului morţilor: refā’îm, vindecătorii, termen polisemic denumind uneori pe regii cananeeni, alteori duhurile, şi tradus de LXX prin iatroi.
Ţinutul morţilor e desemnat prin mulţi termeni: še’ôl, ‘ereş (adâncul pământului), ‘ôlām (veşnicie), qeber (mormânt), bôr (groapă). Învierea din morţi e consemnată abia în elenismul târziu.
Odată cu exilul şi divizarea comunităţii, survin două evoluţii religioase distincte: pentru cei rămaşi în patrie, e continuitatea cu modelul vechi. Pentru epoca exilică se disting două ‘tipuri de religiozitate’: acela non-monoteist, permeabil, care continuă în Palestina în timpul exilului, şi va fi ‘exportat în diaspora egipteană’, şi modelul babilonian, ‘tipic teologiei sacerdotale’.
Scrierile profeţilor cuprind indicaţii atât despre continuarea cultului iahvist la Betel şi Miţpa, despre ‘existenţa cultului astral al «reginei cerului» atât în Iuda, cât şi printre refugiaţii din Egipt’.
Cap. 41 din Ieremia se referă la Ismael, la care au venit penitenţii ‘aducând daruri şi tămâie în mâinile lor pentru jertfă în templul Domnului’, la Miţpa.
Ieremia 7,18 menţionează ‘turtele pentru zeiţa cerului’. Cap. 44 povesteşte cearta lui Ieremia cu evreii din Egipt; aceştia îi răspund: ‘vom tămâia pe zeiţa cerului şi vom săvârşi pentru ea jertfe cu turnare …’, ‘Când tămâiam noi zeiţa cerului şi-i săvârşeam jertfe cu turnare …’.
Discutând cele ‘două sigilii (…) [care] dovedesc prezenţa cultelor astrale în Iuda’, în epoca exilică, Paolo Merlo precizează că ele aparţineau cel mai probabil unor neevrei.
Influenţa feniciană e intensă în câmpia Şaron, zona Akko, Galileea nordică.
Epocii persane îi sunt atribuibile ‘apariţia tradiţiilor iudaice cu privire la Enoh’ (‘căderea îngerilor din ‘1 Enoh 6-7’), semnificativă pentru geneza unei ‘angelologii şi demonologii complexe’, apoi ‘teologiile gloriei, kābôd’, şi elementul de cuprindere universală, planul universal din Tritoisaia, Ageu, Zaharia, Ioel, Iona. (Deuteroisaia, 40-55, e atribuit ‘tradiţiei sacerdotale exilice’, Tritoisaia, 56-66, perioadei persane).

Nu o dată, autorul menţionează insuficienţa arheologiei, şi natura conjecturală a teoriilor şi explicaţiilor avansate.
Câteodată, există impresia că Paolo Merlo îi contrazice pe profeţi, citându-i (de ex., referitor la religia coruptă găsită de cei întorşi din exil); deoarece nu e demonstrat nici că iahvismul e o inovaţie a saduceilor din exil, nici că tradiţia monarhică şi cea anterioară monarhiei sunt scorneli. Faptul că iahvismul nu a fost uniform sau exclusiv în întâia jumătate a primului mileniu î. Hr., o mărturiseşte chiar Biblia, care nu e o mărturie numai despre ‘pretinsul iahvism originar’, dar şi despre coruperile acestuia. Încă o dată, ideea e aceea de originalitate a gândirii: se ia ca admis faptul că evreii nu se deosebeau de monarhiile învecinate. Dar mie mi se pare că totul sugerează contrariul. Că iahvismul era apanajul unei elite (profeţi, sacerdoţi) e altceva; dar Biblia, aşa cum a ajuns la noi, nu supralicitează rolul teologic al clerului, nu face din preoţia epocii monarhice protagonista iahvismului, ceea ce confirmă veracitatea redactării. Proorocii, nu clericii, sunt modelele biblice. Testul lucrurilor neconvenabile relevă că oracolele antiritualiste au fost menţinute în Scriptură. Asta face neverosimilă manipularea sfruntată a tradiţiilor.
Ce funcţie avea Biblia, ce utilizare? A cui era?
Paolo Merlo nu menţionează dacă ipotezele revizioniste, mai noi, sunt şi întemeiate, sau virtutea lor capitală e aceea că sunt mai noi.
Faptul că monarhii persani nu erau nişte pluralişti religioşi în accepţia occidentalilor de azi n-ar trebui să şocheze.
Multe din revizuirile citate sunt numai revizuiri ale prejudecăţilor şi simplismului care par să fi avut destul curs printre catolici.