Ieri, joi, căutând despre cei doi profesori ai lui Ratzinger, am găsit interviul unei teologe germane, fiica unui preşedinte RFG, francheţea insultelor rostite o deservea, subliniind propria ei deficienţă: lipsa atât de inteligenţă, cât şi de fineţe.
Primul meu gând a fost că ea însăşi e descalificată de lipsa de inteligenţă.

Analizând obiecţia adusă harismatismului, regăsesc spontan termenii juşti: pelagianismul, jansenismul ideii că primirea Sf. Spirit trebuie să fie atât anevoioasă, căznită, cât şi meritată. Jansenismul istoric nu era pelagian, dar răsăritenii, întrucâtva. Principiul obiecţiei ipocrite aduse harismatismului e pelagian.

Lactate, roşii, ouă. Ciorbă. Struguri. Salamul de vară.

Vin., 155 & 70 & 191,2 & 50 & 270 & 10 & mii [ţigări II & prăjituri cu iaurt & budincă, pilaf & gustări & bilete & cafea & ].
Sb., 155 & 207,5 & 125 & 40 & 90 & 290 [ţigări & cremwurşti, pâine & 20 de pastile de 0,8 & cola & glicemie, HLG]. Dum. dim., 150 & 250 & 90 & 155 & 28 mii [JV & ziarele & şosete & ţigări & puţină cola].
[Vin., 736,2 mii; ieri, sb., 907,5 mii. Azi, 673 mii.]

Obiecţia era numai pedantă; conform ‘răspunsului’, limbajul lui Dumnezeu e istoria, nu Scriptura, măreţia limbajului e sublimul istoriei povestite, nu povestirea …. Dar alegorismul era atât de important pentru sfânt, şi alegorismul sfântului e atât de important, tocmai pentru că răspunde acestei obiecţii, care-l descumpănise. Numai întrucât găsise alegorismul, găsise stilul, care nu era unul literar, verbal, ci faptic. Mă gândesc că sfântul citea Italica, întâia traducere latină a Scripturii.
Era interesat de o metafizică a istoriei, de limbajul istoriei, al faptelor, ca sacru, de evenimentele sacre, de revelaţia în evenimente, nu în limbaj; ca atare, exegeza lui e mai degrabă simbolică, decât alegorică, cu plusul de univocitate pe care îl presupune simbolul, dacă inversăm semantica actuală şi vedem simbolul ca pe o determinare univocă a realităţii (pentru moderni, alegoria e o determinare univocă a imaginarului).

‘Mărturia vie’ e aceea, trăită, a sfinţeniei, nu aceea instituţională. Iar în acest mod, ea e mai mult o mărturie a eficienţei. Sfinţenia budistă, sau islamică, sau hasidică, sau daoistă, sau păgână, funcţionează la fel. E hazardat să extrapolăm de aici existenţa unui popor care dă mărturie.

Diferenţa de merit (al postărilor) e aceea dintre lucrurile pe care le cunoaşte, şi acelea pe care nu le cunoaşte; şi chiar când cunoaşte, numele sunt uneori menţionate într-o formă aproximativă, inexactă, de fapt incorectă, aşadar nu e o natură intelectuală, nu are precizia cerută, necesară. Vrea, ca şi unii progresişti (de vază), să aibă idei, înainte de a avea cunoştinţe, de a cunoaşte. Vrea să înţeleagă, şi să interpreteze, ceea ce nu a început prin a cunoaşte.

Minţile catolicilor obişnuiţi sunt încă îmbâcsite de ideea atotputerniciei absolute, arbitrare a lui Dumnezeu: ‘Dumnezeu putea să fi …’, nu există motive (sau limite) cognoscibile, dar Biblia vorbeşte despre împlinirea vremurilor. În Scriptură e menţionată convenabilitatea unei determinări cultural-umane. Nu orice putea surveni oricând; e o dinamică divino-umană, sinergică. Palestina sec. I era locul care întrunea obiectiv nişte determinări.
Momentul când teologia a făcut saltul în domeniul posibilităţilor abstracte, neîngrădite, în nedeterminat.

Altundeva, confundă ‘obişnuit’ cu ‘comun, obştesc’. Experienţele ‘cele mai obişnuite’ nu sunt trăite în moduri commune, obşteşti, identice.

Gnoseologia tomistă trebuie să nu ignore aportul ştiinţei moderne.

‘Relaţia intrinsecă identităţii’ (Yeago) e tot o raţionalizare, ceva distinct de kerygmă, o teorie.

Idealul de precizie al Scripturii e unul divino-uman, iar latura umană, idealul uman e atât contingent, cât şi esenţial.

Biserica nu trebuie identificată cu ‘mersul normal al istoriei’, cu vremurile obişnuite, cu ‘standardul istoriei’, cu obişnuitul; asta, nu numai din raţiuni pneumatologice, ci şi intrinseci, de dinamică temporală. Ceea ce e etichetat, cu suficienţă snoabă, drept provizoriu, o soluţie vremelnică, e chiar în sine moment al mântuirii ca oricare altul, cuprinde posibilităţile soteriologice şi mistagogice ale oricărui alt moment. Ideea mi-a fost inspirată de rechizitoriul unora împotriva harismatismului: acceptarea lui în Biserică a fost o soluţie de avarie, în încercarea de a contracara deriva penticostalistă, etc.. Dar fiecare moment trăit, viu, prezent, e egal în demnitate momentelor de pe Sinai, sau de la nunta din Caana, sau oricare altul; nu există timp de rangul al doilea, intrinsec inferior, sărac, ceea ce se afirmă în acest sens se referă numai la circumstanţe, la conjuncturi, la împrejurări, în planul generic al ansamblului. Biserica din vremea jansenismului, a galicanismului, a iluminismului, a teologiei de catedră anterioare înzdrăvenirii tomismului, etc., era într-adevăr una care reprezintă ‘mersul normal’, standardul, obişnuitul? Crizele trecute îşi pierd puterea, pot fi evaluate cu imparţialitate (chiar şi relativă), tocmai pentru că au încetat să mai fie resimţite în nocivitatea lor, în dinamismul lor prezent, în potenţialul lor ameninţător …. (E semnificativ că preoţii care ştiu ceva despre harismatismul existent nu recurg la caricaturi.)
Chiar răspunderea ierarhiei, în Biserică, nu ar trebui înţeleasă ca putere politică. Există un mod de a se îngriji de binele Bisericii, care e al politicianului autoritarist, al responsabilului care are o idee falsă despre natura obligaţiei lui. ‘Biserica generalizată’ a devenit şi o Biserică abstractă.

Garrigou Lagrange scria că existenţa Treimii e revelată, nu demonstrată de Scriptură; dar pentru cei care o cred demonstrată, ea nu e revelată. Dacă existenţa Sf. Treimi nu poate fi demonstrată din alte ‘adevăruri mai simple şi mai fundamentale’, ea nu e nici revelată direct, mărturisită univoc. Ceea ce ne aduce la dezbaterea din sec. IV, şi chiar la cristologiile bibliştilor anteriori sec. IV, ca Origen şi Sf. Lucian.

Fiinţa tridimensională nu există niciodată bidimensional (de aceea şi e mereu ascunsă), etc.. Mai e ceva: nu există obiecte sensibile unidimensionale sau bidimensionale. Unidimensionalitatea şi bidimensionalitatea sunt abstracte, rezultate ale analizei. Lucrurile sunt intrinsec tridimensionale, nu întretăieri de planuri.

Pentru occidentali, modernizarea a fost un fenomen continuu şi coerent; la noi, a fost unul impus şi mimetic, drept care ceea ce poate simboliza monarhia românească (mă gândesc la aceea a voievozilor) nu mai există azi. Monarhia care a urmat abdicării ultimului voievod, Cuza, aşadar monarhia modernă românească, a fost o soluţie de compromis, tranzitorie, care nu simbolizează aproape nimic. Voievodatul simbolizează lucruri care nu mai există demult. Pentru apuseni, monarhia înseamnă o continuitate mai amplă decât aceea a modernizării. Dar ea a existat activ şi în vremea modernizării, în sec. XVII-XVIII, ceea ce îi dă o legitimitate. Monarhia românească a dispărut în zorii modernizării.

Perfidia: ‘te-ai plâns’/’nu mă plâng’.

Slinul ignoranţei (fenomenologia, bagatelizată neaoş de cel care recomanda … o operă a unui fenomenolog catolic). Dacă în urmă cu unsprezece zile pricepusem tactica de lichea, acreditarea unei defăimări, abia ieri, vin., citind şi schimburile despre filozofie, am înţeles că e succedaneul ‘catehezelor’, al ‘discuţiilor intelectuale’ demoralizante dintre studenţi …. Acesta e aluatul. Nu e o reunire de teologi, ci de palavragii …. Aviditatea cu care ei preiau judecăţi tranşante, severitatea evaluărilor, ‘grija patrimoniului asirian’ ….

Ieri, vin.: ‘să se descurce …’.

‘Supus-ai trupului tău vrednicia ta cea nelovită …’ (cântarea a VII-a …).

La 2 s.: 1 ¾ dim.; la o s., 12 ½. Azi, 12—1 ¾.

Ideea inefabilului, a nedeterminatului, gândindu-mă la cinismul şi ideile despre drept ale lui Voltaire, dezabuzarea. Există un inefabil al gândirii, unul al artei, care îl exprimă pe cel al inimii, al fiinţei. Inefabilul acesta al altora îl putem întâlni.

În postarea despre Plotin, Leithart îl uită pe Areopagit, dar afirmă că grecul a avut ‘un efect direct’ asupra Sf. Toma; discutabilă e şi ideea că ‘întreaga misiune a lui Iisus e focalizată asupra străinilor’.

Raritatea. Amalgamarea.