Interpretarea alegorică e justă câtă vreme, nefiind nici ingeniozitate vană, nu se răstălmăceşte drept înţelegere istorică, ci e conştientă de sine ca atare şi are ceva de propus. Dar alegorismul denumeşte multe tipuri de gândire.
Există o tipologie rezonabilă, lucidă, şi o alta absurdă şi ostentativă, una e semnificaţia universală sau raţională a unei experienţe, alta e convingerea că fie convenţiile numerologice, fie congruenţele fortuite dezvăluie o acţiune conştientă subiacentă.

Franciscanismul e un fenomen călugăresc, mai mult decât un ordin, a devenit un patrimoniu (potenţial pe care dominicanii sau iezuiţii nu l-au avut); e ceea ce mărturiseşte dispersia, natura lui de familie religioasă, aidoma benedictinilor sau . A fost, deasemeni, un fenomen ambiguu şi polimorf, după cum o arată atât succesul nemăsurat din sec. XIII, cât şi disensiunile, latura anarhică.
Capitolul parizian din 1266 seamănă cu reforma liturgică (dar, conform catehezei Papei, capitolul s-a reunit în 1263, la Pisa).
La vârsta mea, Sf. Bonaventura era ministrul ordinului; nu a ezitat să recurgă la denunţuri de erezie, devenise regent universitar la 27 de ani.
Contemporaneitatea şi inepuizabilul, ca ripostă dată paseismului. Pentru Sf. Bonaventura, desăvârşirea teologică posibilă nu e dată şi sigilată în trecutul Bisericii. Părinţii sunt nu etalonul absolut, ci o formă a prezentului Bisericii. Prezentul e deopotrivă de îndreptăţit şi de demn; nu suntem epigoni patristici. Dar pentru Sf. Bonaventura, prezentul acesta vital e unul întemeiat în sfinţenie, în continuitatea evanghelică, nu în susceptibilităţile indiferenţilor, etc., nu aceştia sunt etalonul. Nu pornea de la legitimitatea nepăsării. Suntem mai mult decât ‘numai ucenicii Părinţilor’. E o poziţie depăşită, în principiu, din sec. XIII, insuficienţa ei a fost conştientizată de la momentul analizelor care dau cuprinsul operei finale a sfântului; dinamismul misionar îi lipsea Bisericii exclusiv monastice, limitate la monahism, cantonate. A depăşi fără a dispreţui, fără a defăima. Discernământ, realism sobru şi deschidere; în absenţa ultimei, e ‘morişca patristică’, reiterarea de lozinci, fixismul, lâncezeala.

Ecumenismul autentic, nesilit, spontan: ‘călugăr’, trapiştii, etc..

Autorii francezi. Ateismul şi literatura. Osmoză.

Loyola, Sales, iezuitul portughez, Învăţătorii din sec. XVI-XVII, cardinalii celebri, papii, moda bărbii.

Aceşti oameni nu iubeau tradiţiile, cu simplitate şi directeţe, instinctiv, spontan; dimpotrivă, se poate arăta că le antipatizau.

Precepte şi sfaturi. Maximalismul matrimonial şi iconomia. Prevalarea de iconomie.

Personalitatea trebuie transformată, înnoită, nu alterată chimic.

Iisus enunţând axiome.

Inspiraţie şi exegeză: un gând poate să inspire o interpretare liberă, care să nu reflecte direct sensul gândului, ci să fie un alt gând, mai mult sau mai puţin înrudit. Câteodată, esenţializarea modernă vizează un substrat (principiul a ceea ce e tâlcuit), alteori, relevarea unei idei înrudite. Adesea însă, ea descoperă raţionalitatea implicită, naturală, funcţionarea raţională a gândirii, indiferent de stilul acestei gândiri. Cine gândeşte neartificial, de obicei ştie mai mult decât conştientizează. Ştie mai mult decât înţelege. Unele tâlcuiri moderne ale ascezei tradiţionale sunt nu reducţionisme, ci exhibarea raţionalităţii adânci. Nu e ceea ce ‘vroia să afirme autorul’, dar ceea ce afirma, chiar fără a fi pe deplin conştient.
Pentru Sf. Augustin, alegorismul dezvăluia o logică a istoriei, o raţionalitate inerentă, substratul tainic al faptelor. Logica aceasta nu era a literaturii, a Scripturii ca literatură (expunerea mea se întemeiază pe postarea mălăieţului, ar putea să existe lucruri în operele sfântului care să dezmintă această idee). Cu alte cuvinte, Sf. Augustin făcea exegeza istoriei, interpretarea alegorică a istoriei, a evenimentelor.

Apoteoza tradiţională înseamnă negarea ratării; conştientizarea tardivă, poate şi interesată, impusă societăţii.

Probabil că Iisus l-a sugestionat pe Ap. Petru să îl renege, l-a demoralizat, i-a sugerat ideea lepădării, a dezicerii; cu toate acestea, ucenicului i s-a oferit ocazia de a-şi arăta hotărârea, înfruntându-i deschis pe cei veniţi să-l aresteze pe Iisus, nefiind intimidat sau copleşit, Petru a început prin a fi curajos şi decis (poate că al doilea îndemn al lui Iisus, acela de a se dezarma, după acela de a lua armele) l-a demoralizat şi descumpănit, l-a zdruncinat, se poate spune că Iisus l-a încercat pe Ap. Petru (despre Iisus se scrie că îl iubea pe ucenicul misterios, şi că era iubit de Petru, şi ştia aceasta). Iisus era impulsiv, şi a rănit sentimentele lui Petru, certându-l. Totodată, chiar Iisus le poruncise ucenicilor să se înarmeze. Poate că rugăciunea i-a schimbat decizia. Există indicii că se aştepta să fie arestat.

Silogismul e numai o formă a raţiunii, sau a raţionalităţii, cu toate că nu e doar unealtă, ci şi ghid, etc.. Dar silogismul nu e unica retorică a raţiunii. Mişcările gândirii, ca dinamică, nu sunt numai mişcările (sau etapele) silogismului. ‘Suflet raţional’ poate însemna ‘intrinsec raţional’. Cunoaşterea e raţiunea. De aceea, pot menţiona raţiunea neconceptuală, etc.. Însă există tentaţia de a face din silogism, o formă supremă a raţiunii, adică a gândirii. Intuiţia care nu e reductibilă la silogism poate să fie falsă, dar nu e apriori neraţională. Silogismul nu e numai un criteriu al certitudinii, dar şi o formă de comunicare.

Ceea ce e de natură să diminueze durerea existenţei.

‘SW’ şi cunoaşterea.

Uneori, iluminiştii se pronunţau despre ceea ce nu cunoşteau, sau abia începeau să cunoască (nu numai Diderot ca istoric al Rusiei, dar, în primul rând, judecata severă despre Evul Mediu, pe care iluminiştii nici nu au încercat să-l cunoască; iar romanticii, abia ceva mai mult).

Înşelare şi înşelăciune: unii creştini nu par convinşi de obişnuinţa înşelării, cred că minţii îi e foarte greu să se mintă.

Nu există judecăţi de sensibilitate.

Nu mi se pare că, la nivelul teologiei, modernii gândesc religia ‘în termenii schimbului’, ai pieţei, ‘mântuirea ca schimb’ şi alteritatea sacră reificată. Aceasta, mai ales la nivelul predaniei, al învăţăturii; altminteri, şi unii antici o gândeau în termeni politici, etc.. Religia nu începe prin a fi pură, dimpotrivă.

Niciun om nu e Dumnezeu, ca să dea vestiri oraculare, etc.. Ideea a fost zdruncinarea minţii, exterminarea, eradicarea. Dependenţe false, imaginare.

Teologia deuteronomistă nu e o născocire, cum pretinde sociologia religiei, ci o sistematizare, o asamblare şi cizelare. Nu e instrumentalizarea unor tradiţii.

Azi, joi, 50 & 513,1 & 270 & 195 & 40 mii [gustarea & somon, cremwurşti, pâine, cafele & bilete & ţigări, două gogoşi cu şuncă & cola].
Vin. dim., 195 & 200 mii [ţigări, cola & EKG].
Vin., 915 mii, şi 2,16 mil..
Sb., 155 & 151 mii [ţigări & pilaf, pâine]. Sb. seara, 155 & 319 mii [ţigări II & cârnaţi, plăcinte, două verine, cafele].
Dum. dim., 155 & 250 & 120 mii [ţigări & ziarele & brânză şi smântână, 1,2 kg., la 110 mii kg.].
Sb. seara mai am 8,52 mil..
Din cele 3 & 6 mil., 3 mil. luni (cazarea, bilete …); 1 mil., luni, 1 mil., mi. seara (icetea).

Observaţia, confuzia, neglijenţa, actul. A nu accepta termenii, subordonarea, tupeul.

Protestul meu e noologic, nu creştin sau evanghelic.

Creştinismul trebuie să nu dezinformeze.

Ieri, vin., m-am îndopat, cam monoton, cu cremwurşti (câte patru, la prânz şi la cină; aceasta, relativ devreme, la 9 seara). Citit: 7 ½ seara—9.

Bisericii nu îi face bine tonul de gudurare, de ploconire.

Biblistul, cf. ieri (vin.) & tabelul. Dicţ.. Cataloage. Franciscanii. Mutismul. ‘Închiderea în sine’ & joi seara & vârsta, ≠. Experienţe, ieri, cloaca medicinii, haznaua.

Ceea ce e prerafaelit în melancolia lui Carpaccio.

Auzul & ‘a se plânge’, ‘a cere’ & cârdăşia.

Bruscheţea, ieri (vin.), mutismul, trevzia. Franciscanii. Veşmântul.

Neghiobiile despre ‘tronul de judecată’ şi ‘umilire’, platitudinea reprezentării morale, mediocritatea simţului, naivitatea banală. O anume dezlânare a gândirii, ca atunci când sunt amalgamate simplismul şi revelaţia, ‘necesarul intrinsec definit de către revelaţie’ şi simplismul. Se trece prea uşor la formule, de la sesizarea unei situaţii. Enormităţile despre ‘ispăşirea infinită’, tonul protestant, ipocrizia ingenuă.

Găsesc suspectă francheţea progresiştilor care ‘recunosc’ eterogenitatea documentelor Vaticanului II. Ea nu e neinteresată. Se vrea ceva prin asta. Francheţea are o miză: discreditarea, decredibilizarea Vaticanului II, afirmându-se că interpretarea lui liniară e incoerentă. Nu se recunoaşte antinomia, tensiunea, ci disonanţa, disensiunea; e o tentativă de a dezamorsa, discredita şi decredibiliza unitatea ‘compromisului’ atins, prin urmare e numai o francheţe tactică, retorică, în scopul sugerării ideii că Vaticanul II chiar îngăduie interpretări divergente, că e neconludent. Cu toată ideea Papei Francisc despre funcţionarea sinoadelor (care nu sunt parlamente, etc.), negocierea şi compromisul au fost soluţia întotdeauna; desfăşurarea Sinoadelor nu evocă icoanele Părinţilor conciliari, ci exhibă tocmai utilitatea şi legitimitatea negocierii, a compromisului, nu intransigenţa şi inspiraţia copleşitoare, biruinţa unor inspiraţi ale căror idei sunt însuşite entuziast de majoritatea episcopilor, istoria sacră reală e o repetare, dar nu o repetare rituală. Acolo unde altcineva ar vedea antinomie, cei ca Ratzinger şi Kasper văd eterogenitate; aceasta e tot o tactică de deturnare a Sinodului, prin acreditarea ideii că nu există o unitate şi coerenţă a documentelor, că sunt posibile interpretări antagoniste.

Când sistemul, când absenţa sistemului (contrastul faţă de comentatori) (în aug. ’08 afirma explicit că ‘tomismul nu e un sistem’, precizând că Sf. Toma nu are un sistem, iar în aug. ’11 scria despre sistemul Sf. Toma, ‘sistemul lui, care e atât de integral [???] încât …’); când natura vagă a termenilor, când proiecţia morală (panica, etc.). Totul îşi are obârşia în mediocritatea funciară, în inaptitudinea pentru gândire. Dramatice sunt atât delăsarea (urmată de obiecţii naive, pedestre, Homais scolastic, în fond poticniri şi perplexitatea lui Trăsnea), cât şi faptul că nu şi-a conştientizat firea, nu a conştientizat ce formă îi corespunde, prin urmare nici ce formă poate urma. Exact monofizitismul pe care-l găseşte în teoria ispăşirii substitutive e acela al ‘naturilor unite într-o persoană dumnezeiască’. Nu vreo natură a lui Iisus preia ispăşirea pentru vină, ci persoana, despre care mălăieţul crede că e nu divino-umană, ci numai divină.
Se simte că dezamăgirea, nemulţumirea, ranchiuna lui au crescut, odată cu delăsarea, cu abandonarea …. E un regres, un declin (vizibil şi în nerespectarea votului onomastic …). Mălăieţul are o anume nonşalanţă în recunoaşterea incoerenţelor (necesitatea creaţiei, etc.), care exprimă graba. Nu e nimic scolastic în publicarea zorită de opinii neîntemeiate, şi uitate prompt chiar de emitent.
Cu vremea, a devenit un Trăsnea îmbufnat, înciudat.