Într-o vreme de emoţionalism, incertitudine şi profetism, Lonergan a reprezentat intelectualitatea, raţiunea pătrunzătoare, soluţiile intelectuale, eficiente. Din chiar cuvintele lui, putem înţelege că se vedea nu ca pe un revoluţionar, ci drept un reformator. Gândirea lui s-a ivit în creuzetul educaţiei neoscolastice, al educaţiei iezuite (e drept, aceea reformatoare, inspirată de Maréchal). Nu e întâmplător faptul că iezuitul se referea mereu la ceea ce a cunoscut direct, la experienţa lui. Gândirea aceasta ştiinţifică autentică, probă, cinstită, o întâlnim şi la Martini. Ideea e să nu îţi îngădui derogările şi scurtăturile, convenabilul oţios.
Maréchal a însemnat un fel de avangardă a neoscolasticii. Fizionomia acestei teologii nu privilegiază ceea ce e spectaculos, epatant sau îndrăzneţ, stilizarea polemicii, etc.; poate tocmai de aceea îşi îngăduie să fie atât de ambiţioasă, de radicală.
Am tot mai puţină încredere în ‘raţionalitatea simbolică’, a lozincilor şi sugestiilor, a îmbierilor, a deschiderii false, imaginare.
Omul nu e chemat la o relaţie de cunoaştere teoretică cu fiinţa lui Dumnezeu. Un anume apofatism (ca al lui Barth, sau chiar Eckhart) e corect, întemeiat şi profund ca idee, dar secundar: e o limită, nu un principiu de cunoaştere teoretică. Adevărul e mai important decât unanimitatea, sau chiar consensul vast; vederea lui Dumnezeu nu e cunoaştere sensibilă, şi nici teoretică. Omul îl va întâlni pe Dumnezeu aşa cum e.
E evident că Biblia nu a fost scrisă având în minte principii metafizice greceşti, teoriile scolastice. Însă aici intervin alegeri, şi e bine ca alegerile să fie conştiente, nu ca încredinţare stihiilor evidenţei. De ce? Deoarece creştinismul se întemeiază pe Revelaţie, pe descoperire. Existenţa derivată nu e mai puţin reală decât obârşia ei; iar existenţa conştientă, care e chip dumnezeiesc, cu atât mai puţin ….
Religia ar trebui să întregească experienţa directă, mundană, nu să i se substituie. Religia interpretează viaţa, nu o rezumă, e glosa existenţei. Cei care vor religia, fără să vrea mai întâi existenţa, falsifică şi se eschivează. E o alienare. Religia e ca stoicismul, o înţelepciune, nu surogatul existenţei.