Stanisław Lem

Stanisław Lem scriind ‘Glasul Domnului’ e o situaţie de autor care îşi descoperă romanul în timp ce îl scrie: cu vremea, în roman, matematicianul dezvăluie o viaţă interioară pe care n-ai fi bănuit-o din mărturisirile despre răutate şi gelozia profesională, etc.. Nu cred că paginile despre semnalul ca har extrinsec (biofilia şi efectul de dirijare), despre limpezimea minţii, despre disecarea inefabilului, fuseseră prevăzute aşa de autor, romanul ia un curs diferit, pe măsură ce înţelegerea matematicianului apare ca tot mai deosebită de utilitarismul scientist, de practicism (‘tratarea Cosmosului ca obiect pur fizic, lipsit de sensuri’).
Ştiinţa protagonistului înseamnă o făgăduinţă de contemplaţie (ca izbăvire) şi dominare, supunere a haoticului, a stocasticului.
Mai multe enunţuri au o tonalitate teologică foarte pronunţată: ‘ne-am căznit să disecăm ceea ce nu se poate diseca’; ‘am simţit palpabil (…) măreţia Lor’. Ele pot fi coroborate cu unda neutrinică ca simbol al harului extrinsec [1], şi cu memorialul tomist. Mai puţin importante sunt revendicările explicite: ‘singurul echivalent accesibil al sfinţeniei, mitul Buneivestiri şi al Revelaţiei’.
Controversa finală, care reuneşte minţile cele mai autorizate, opune mai multe ipoteze: cosmogonia dirijată, semnalul ca fenomen pur natural (‘ultim acord de neutrini al Cosmosului în agonie, întipărit prin crevasă între lume şi antilume, pe unda neutrinică’), biologia alternativă (‘produse ale metabolismului devin fenomenele de tip radioactiv, (…) şuvoaiele neutrinice’). Această controversă chiar e extrapolată la alte fenomene naturale, devenind o discuţie despre interpretarea lumii.
Axioma lui Rappaport (‘în natură, ca şi în cultură, există cu adevărat numai şi numai fenomene naturale’), capătă un sens profund, pentru că arată atât că studiului fizic orice îi va apărea ca ‘fenomen natural’, fiind incapabil să deosebească cultura de natură, cât şi că perceperea sensului presupune acordul prealabil, comunicarea codului, convenirea unui cod.
Hogarth rămâne la convingerea că semnalul e un mesaj (‘acel curent a fost trimis într-un timp neştiut, din abisuri neştiute …’; ‘afirm că Oul de Broască, cu rezervorul său de energie nucleară, cu efectul transportului de detonaţie …’), argumentată prin experienţa intelectuală pe care nu o poate rezuma.
Ştiinţa ca atare e limitată de utilitarism, de practicism şi de reducţionism. Dacă există sensuri ale Cosmosului, aceastea sunt de tipul mesajului, al culturii, al codului: ‘urma adâncă a unei tălpi desculţe’. E şi un roman despre credinţă, aici convingerea profundă a lui Hogarth că şuvoiul neutrinic e un mesaj. Naratorul face aluzie la o expertiză netransmisibilă, la o raţionalitate a experienţei.
Fiinţele nu au acces la vieţile interioare ale altora: ‘ne pricepem să ne imaginăm numai neclar, ca prin ceaţă’. Psihanaliza e satirizată tocmai pentru pretenţia ei de a dezvălui resorturile gândirii altora. Hogarth nu e sigur nici cu privire la resorturile cele mai adânci ale gândirii şi fiinţei proprii. Empatia înseamnă ‘încercări de pseudoîncarnare şi de mutare a propriului eu’. Empatia e iluzorie. Romanul nu e digresiv sau eterogen, excursurile exprimă încercarea lui Stanisław Lem de a da formă câtorva idei. Semitonul final e al milei: ‘durerile omeneşti, frica, suferinţele se spulberă odată cu moartea’. Soluţia penibilului existenţei e anihilarea. Supravieţuirea eului împovărat nici nu e de dorit. Eşecul empatiei e o binecuvântare. Empatia idealizează, ignorând substratul ascuns de ‘dureri şi frică’. Acest excurs despre abolirea penibilului nuanţează analiza gnoseologică din roman. Dincolo de ‘mituri’ intelectuale (‘veşmântul matematic ascunde un mit’), de ipotezele psihanalizei, există lucruri neştiute: dureri şi frică.
‘Glasul Domnului’ a fost scris în şase luni, în ’67.

M-am gândit la ‘Glasul Domnului’ din unghiuri diferite, sugerate de către etapele romanului, de dinamica lui intrinsecă.


NOTE:

[1] ‘Semnalul este unul care dirijează şi nu unul care informează’.