La Bârlad am citit trei articole ale lui Steinhardt, despre limbajul abject al necăjitelor personaje ale lui Buzura, o piesă a lui E. Ionescu, nuvelele lui Albala: o revizuire şi două recenzii, în cunoscutul stil bombastic, neaoş, artificial, afectat, burlesc.
Steinhardt a rămas el însuşi o fiinţă umană, care preferă cinstea, ipocriziei (implicite sau posibile în reprimarea gândirii). Exprimarea unor idei discutabile sau şubrede sau cu obârşia într-o dinamică psihică mundană e cinstită.

Revizuirea se referă la ‘izbucnirile argotice din «Vocile nopţii»’, dar chiar titlul operei putea să-l fi îndreptat în această direcţie; Steinhardt afirmă că această adendă precizează, nu corectează ‘Carne de taur şi sânge de ţap’, vizând nu înţelegerea proprie, ci impresia lăsată altora.

Obiecţiile lui Steinhardt împotriva piesei despre morţi a lui E. Ionescu par autocritice, i-ar putea fi adresate chiar lui Steinhardt (‘adăpostirea într-o palingenezie a jocurilor de cuvinte’, ‘plasa însăilării asociaţiilor de omonime şi omofone potrivit criteriilor strict formale’); Steinhardt pare indecis între o critică estetică (eterogenitatea piesei, schimbarea de registru) şi una morală (recursul la soluţia verbală urmuziană, ca tiflă). Cel mai probabil, autocritica nu e conştientă.
Piesa despre morţi are trei secvenţe: întâia, de ‘tonuri şterse’, de ‘melancolie discretă, (…) psihopompă’, ‘un soi de stare intermediară, un şeol cenuşiu’; a doua, dreptatea, Judecata; a treia, ‘în plin Urmuz’, de ‘cel mai deplin agnosticism’, ‘colb, putregai şi cenuşă’.
Steinhardt scrie despre ‘nemulţumiri pristăvite şi astrucate’, ‘înjghebare epică’.

După mai bine de trei decenii, obiecţiile împotriva nuvelelor lui Albala sunt injuste, inechitabile, nu pentru că ar compara opere, ci autori, existând o anume cruzime în a-i imputa prozatorului postbelic că nu e … Proust (sau că e mai în voie, mai în elementul său, în baruri, decât în arhive şi brocante). Albala e comparat cu un ideal (a cărui evocare e drept că o invită, o sugerează).
Steinhardt începe prin a rezuma cariera literară a lui Albala de până la ‘Desculţe’: continuarea dată în ’66 ‘Peceţii …’, exegeza mateină.
Unele lucruri scrise de Steinhardt par să fie efuziuni şi inspiraţii de moment, care nu rezistă (şi asupra cărora nu revine, fie pentru a exhiba eroarea, fie pentru a păstra ceea ce e valabil).
Două obiecţii îi pot fi aduse şi criticului Steinhardt: banalitatea listei de povestitori, şi teoria foarte falsă despre capodopera lui M. Caragiale, răstălmăcirea. Ambele sunt subsumabile reducţionismului şi simplismului.
Ideea despre povestitori e şcolărească; cum i-ar putea fi atribuit lui M. Caragiale ritmul ‘amical, sfătos’, propriu povestitorilor autentici? Iar rostirea ‘cât mai zăbavnic’ nici nu e o reţetă, aceeaşi aparenţă putând corespunde unei diversităţi de scopuri ale autorilor. Aceeaşi impresie o face indicarea unor merite estetice foarte generice (care îi lipsesc lui Albala): tăria, puterea, forţa. Adică?
Lui M. Caragiale îi sunt atribuite atât ‘scăpărări corozive’, ‘cerbicia şi virulenţa’, cât şi meritul ‘personajelor’. Ideea e cum nu se poate mai greşită. Într-o operă aproape unanim înţeleasă ca poem, ca izbândă lirică, Steinhardt vede ‘creaţia epică’. Teza e cu atât mai absurdă, cu cât apare ca rezultatul şi răsplata a decenii de reflecţie.
Mai frapante sunt enormităţile despre ‘creaţia epică’.
Câteodată, brutalitatea e necruţătoare: ‘nu ajung bodegile, listele de vinuri şi mâncări, rechemarea străzilor şi cafenelelor …’; dealtfel, Steinhardt se ia la întrecere cu Albala în privinţa localurilor (‘La rai’) şi a maeştrilor bucătari. Cred că interpretarea culegerii ca pastişă deserveşte înţelegerea.
Până la urmă, o observaţie e justă: ‘destoinicia narativă a lui Albala’, ‘mai dinspre zâmbet şi graţie’; Albala e înfăţişat ca artizan bonom, solar, hedonist, ‘sub semnul meşteşugirilor’. Situarea lui în liga modestă a lui Morand şi Benoit e probabil corectă, şi consonantă cu ‘destoinicia narativă (…) mai puţin angajată în tenebre şi dedesubturi’, Albala fiind mai mult hedonist decât decadent, adică fiind de un hedonism simpatic şi agreabil. Îi e recunoscută o reuşită, ‘nuvela «Tuţa», superioară celorlalte două din volum’, deasemeni şi ‘cea mai vie vervă bucureşteană’. Poate că ‘Desculţele’ nici nu sunt pastişa sârguincioasă pe care o găsea Steinhardt, ci o interpretare livrescă a unei lumi cunoscute autorului, ‘Bucureştii anilor ’38-‘50’, ceea ce e etichetat drept pastişă fiind, în realitate, unealta, modalitatea, preluarea unor mijloace literare, nu intenţia de a da o replică de aceeaşi natură.
Dar pare să existe la Steinhardt pretenţia definitivului.