În septembrie au trecut cinci ani de la ultima sesiune a Comisiei Internaţionale Reunite …, la Viena. În acelaşi an în care Comisia s-a adunat pentru ultima oară, proiectul îi fusese furnizat presei italiene cu mult înaintea reuniunii de la Viena; la întâia Liturghie slujită de Bunge ca ortodox, a concelebrat Ware (semnificative pentru încuviinţarea gestului celui care mărturisea că apostaziase de mult, încă din vremea călătoriei la greci …), iar pentru Kasper a fost ultimul an la cârma ecumenismului. Cu plecarea lui Kasper, convertirea lui Bunge (şi întâmpinarea lui nu numai de ruşi, însă şi de către Ware) şi divulgarea timpurie a proiectului pentru discuţia de la Viena, Comisia Internaţională Reunită … şi-a încheiat activitatea publică; e şi anul în care Patriarhul Ecumenic reitera, pentru români, deplorarea ponoaselor aduse de Filioque, semn cert al impasului dialogului ecumenic, iar de cinci ani Comisia Internaţională e ca şi cum n-ar mai exista. Activase 30 de ani, fiind înfiinţată în ’79, cu rezultate nu nule, însă foarte modeste, şi neîncurajatoare. Exista, deja, sentimentul inutilităţii. Catolicii au servit minciuna obişnuită a ‘paşilor înainte’, etc., dar unii ortodocşi au semnalat impasul. De atunci, gesturile celui a cărui patriarhie are dimensiunile unei parohii nu reflectă decât tactica unui ierarh avid de publicitate şi de vizibilitate internaţională. În perspectiva lui Zizioulas, de la începutul dialogului una din părţi s-a radicalizat. Iar dialogul instituţional a servit încrâncenarea.
Rezultatul dialogului a fost convenirea asupra formei unei sintagme, dar nu şi asupra sensului ei.
Poate că a fost şi serviciul făcut de Ratzinger Bisericii, prin mandatul modest pe care l-a încredinţat; efuziunile lui Paul al VI-lea nu ajungeau, iar minimalismul sfruntat al lui Congar (minimalism în care a perseverat neclintit până în anii ’80) nu a fost urmat sau însuşit, în condiţiile în care ipocrizia admiraţiei catolicilor faţă de tradiţionalismul răsăritean era stridentă. Dar superfluitatea şi lipsa de convingere a participării ortodoxe deveniseră de mult evidente.
Zăbovirea prea îndelungată în vise şi idealuri dezobişnuieşte de real. Nu va exista niciodată acea unire absolut echitabilă pentru toată lumea, ca o contopire de suflete pereche. Tocmai irenicismul acesta maladiv poartă amprenta logicii livreşti şi a onirismului anilor ’60. Nu va exista nicio unire psihedelică, absolut mulţumitoare pentru toţi.
Tot ceea ce poate afirma Biserica e că teologia ortodocşilor e în principiu corectă; în niciun caz că mult din ceea ce se întâlneşte ca teologie e aşa. În termeni practice, dacă ortodocşii au pretenţia de a îi învăţa pe ceilalţi ce trebuie să creadă, catolicii au pretenţia de a îi învăţa ceea ce cred de fapt, fără să-şi dea seama.
Predica lui Paul al VI-lea de la finalul Vaticanului II afirmă că Sinodul a fost convocat şi îndeplinit ca antidot la secularism, ca moderare a ‘autonomiei absolute’ şi a emancipării, şi ca remediu la declinul religiei. ‘Spiritul’ a ajuns să însemne nădejdile unor participanţi, dezorientarea multora, şi anularea completă a intenţiei pontificale. Se poate concluziona că mulţi participanţi au venit la Sinod cu intenţii fundamental altele decât cele ale Papilor care l-au prezidat. Că papii nu cunoşteau realitatea vieţii intelectuale catolice, a aspiraţiilor, nici gândirea participanţilor.
Mulţi, de la Claudel la marii neotomişti laici, simţeau şi exprimau nevoia de altceva, de o ieşire din claustrare, de deschidere. Tot ce fusese observat ca o deficienţă (monopolul relativ al neoscolasticii, artificialitatea, zăvorârea, triumfalismul, condescendenţa, mentalitatea , claustrarea, negativismul) era real; dar urmarea a fost că fiecare a fost lăsat să se descurce cum ştie.
Există pericolul de a rămâne la Biserică, de a face din ea, din anuarele ei, un scop.
Cârcotaşii sunt lipsiţi de sensibilitate, de imaginaţie psihologică vie, de empatie, de discernământ. Ei nu sesizează nici misterul, nici demnitatea, iar trevzia necesară cere un efort, o obiectivare. Mă gândesc la demnitatea, sacralitatea, misterul situaţiei, sesizate lucid, fără supralicitare, fără afectare, fără retorică sau elocvenţă bombastică. E ceva misterios în lucrurile banalizate. Scrierea teologiei sec. XX, a aceleia raţionale, nu era mai puţin mistică şi enigmatică în ceea ce priveşte structura gestului. Însă tocmai trevzia aceasta face retorica, superfluă, sau net ridicolă.
Nu a trecut neobservat că reacţia salutară faţă de propunerile avangardiste a venit de la episcopii obişnuiţi, neînregimentaţi.
Oamenii sunt profund neinteresaţi de complexitatea situaţiilor; dar nu toţi, subzistă minoritatea care refuză alternativele simpliste, reducţionismul, etc..
Nu am o participare afectivă, lăuntrică, la ritualism. E un mod de a afirma că, pentru mine, ritualismul nu e tentant, şi nu sunt indiferent la semnificaţia lui sociologică, la obârşia lui civilizaţională, la faptul că e un fenomen relativ, care adesea impresionează prin exotism, nu prin absolut. Autenticitatea nu e de căutat într-o schemă generală (ca ritualismul). Mentalitatea ritualistă nu mântuieşte. Nu e un criteriu absolut; misterul e mai important decât simbolul său. Când preotul slujeşte cu faţa spre enoriaşi, Dumnezeu e în mijlocul lor. Jertfa euharistică nu are de ce imita obiceiul Templului. Semnificaţia schimbării, a actualizării survenite în sec. XX a fost imanenţa. Nu e vorba despre teocentrism şi negarea lui, o negare pretinsă, imputată, ci despre imanenţă, care nu e imanenţa lumii, ci a lui Dumnezeu în lume.
Obtuzitatea tihnită e ceva ce întâlnim în mod obişnuit.

Acordul referitor la existenţa şi semnificaţia întâietăţii episcopului Romei în Biserica primului mileniu nu ar fi cuprins nici instituirea divină a acestei întâietăţi, dreptul divin, originea primatului, nici valabilitatea lui în condiţii schimbate (ortodocşii îl cinstesc pe Fotie, nu ar fi rezultat că primatul e inalienabil, sau că include nişte prerogative dogmatice), nici infailibilitatea; bineînţeles, nici celalalte chestiuni litigioase, dezbătute la Florenţa, şi care le par secundare numai occidentalilor semidocţi, nici diferenţele doctrinare declarate în veacurile de după Florenţa …. Jumătate de veac de tratative şi de propagandă au dus la afirmarea existenţei unei sintagme (dar la niciun acord despre semnificaţia ei obiectivă), şi la acorduri semnate de ortodocşi francezi şi americani. Chiar celor de la Roma, rezultatele jumătăţii de veac de strădanii trebuie să le fi părut modeste. Unitatea celor botezaţi e un ideal, o utopie, alimentată de o anume indiferenţă faţă de tradiţia catolică, şi de o lipsă de cinstire a eforturilor făcute de catolici în al doilea mileniu. Conştiinţa unităţii poate fi întemeiată şi pe indiferenţă, ignoranţă sau ignorare, ipocrizie şi, adesea, pe masochism, pe vocaţia autoînjosirii. Ipocrizia e sugerată de standardul dublu al acelor catolici dispuşi să idealizeze tradiţionalismul ortodocşilor, în condiţiile indiferenţei complete faţă de tradiţia apuseană, şi ale născocirii de pretexte (ca originea modernă a unor practici, sau valoarea îndoielnică a ceea ce s-a făcut în ultimele veacuri …). Simplismul şi reducţionismul sunt mărci ale ecumenismului catolic, practicat de cei care, înainte să iubească şi să justifice ortodoxia aşa cum e, ar trebui să iubească Biserica aşa cum e. Ecumenismul provine adesea din inapetenţa faţă de catolicism. Creştinismul răsăritean e o mascotă, un alibi, ca şi ‘conştiinţa acuzatoare’ a Apusului. Se crează, deliberat, impresia falsă a unui catolicism afectat de probleme grave, şi a unei ortodoxii ideale, afectate, cel mult, de unele probleme secundare. Cei ca şi Kasper ar trebui să înveţe de la ortodocşi să iubească mai întâi tradiţia catolică, şi apoi pe aceea ortodoxă. Ortodoxia e alibiul lor pentru iconomie şi laşitate. Nu putem ‘învăţa de la ortoodcşi să iubim Liturghia’, dacă n-am învăţat, mai întâi, să n-o ajustăm după plac. Pentru ecumenişti, în frenezia lor, catolicismul înseamnă statistici, iar ortodoxia, idealuri.

‘Arhitectura savantă’, structura complexă ca ordonare a lumii (‘clasicismul muzical’, nemimetic), aşadar alternativa, artificialitatea & impresionismul teoretizat de Julia Kristeva, ‘întârzierea încheierii totalităţii logice şi sintactice’ nu e asta, proiectul nu e involuntar, iar dacă metafora e ambiţia şcolarului sârguincios, există şi proiectul sociografic, descoperirea legităţilor sociale, impresia diferă mult de a mea, romancierul era nu un impressionist, ci un psihologist, un analist, un moralist.