Tabletele protestantului: azi, despre degradarea erotismului; ieri, despre cărturari şi trevzie.
Lipseşte trevzia. Cauzele pot fi diferite: rutină, orgoliu; dar, mai ales, situarea într-o ordine abstractă, livrescă, bidimensională.

Unii progresişti par indiferenţi la faptul că martirii contemporani mor pentru credinţa în Iisus (mediată de Biserică), nu pentru ‘credinţa Bisericii’, ca drept al mandarinilor de a redefini după cum li se pare credinţa. Nimeni, niciunul dintre martiri nu moare pentru nişte snoave prin care Biserica primară îşi exprima, în forme narative, înţelegerea. Acelor mucenici le pasă de Iisus, nu de fidelitatea faţă de o Biserică înţeleasă ca autoarea credinţei. E justă observaţia că martirii catolici contemporani sunt un subiect mai vrednic pentru un sinod, decât nefericirea sodomiştilor germani.
Se moare şi acum pentru credinţa în Iisus. Ipocrizia şi apa de ploaie ale episcopilor din nordul Europei nu merită jertfa vieţii nimănui. E ceva obscen când un sinod e convocat mai ales pentru a discuta suferinţele cuplurilor de homosexuali, şi sunt omise martiriile contemporane. Acelaşi campion al obscenităţii caritabile, Marx, e şi campionul solicitudinii faţă de refugiaţii musulmani.
Pentru magisteriul episcopilor din nordul Europei n-ar vrea nimeni să moară; nici măcar să părăsească deprinderile proaste şi convieţuirea sodomistă. Există ceva obscen în nesimţirea şi egoismul celor ca Marx, ceva nesuferit. Dar e deajuns să îi priveşti chipul rotofei şi prosper ca să înţelegi obtuzitatea şi irelevanţa ideilor unui astfel de măscărici infatuat. Chipul acela de scelerat obtuz şi placid, rumen şi , de mediocru şi birocrat banal. Există ceva obscen şi decadent, ceva explicabil prin chipul de o urâţenie germană al lui Marx (Luther, Lehmann, Kasper; câteodată, cu trăsătura aceea porcină, grobiană), în compătimirea homosexualilor din nordul Europei, în militantismul elveţienilor (‘apostolatul laicilor’!), în indiferenţa faţă de martirii catolici contemporani, care nu îşi dau viaţa pentru sofismele clocite ale bibliştilor şi catehiştilor europeni …. Chaput are dreptate. Chaput, parcă mai mult decât Burke …. Chaput, care e şi el un minoritar, un marginal, un periferic, un paria etnic, dar şi un capucin …. Pentru compasiunea şi solicitudinea episcopilor germani n-ar vrea nimeni să moară, nici pentru decadentismul clocit al catehiştilor elveţieni. Aceasta e ‘Germania untului’, triumfătoare, obtuză. Catolicii unguri, chiar cei români, sunt mai vigilenţi. Germania se autocelebrează: e chiar ceea ce a declarat Ratzinger, care, în două rânduri, a criticat atât autocelebrarea placidă germană, triumfalismul nou, secularist, cât şi bogăţia, averea.

Diferenţa dintre kerygmă şi teologie e aceea dintre epistolele celorlalţi apostoli, şi acelea ale Sf. Pavel. Kerygma o simţi la ucenici (sau la cei care scriau sub numele lor). Sf. Pavel nu era un ucenic; îmi amintesc că Noul Testament nu îi atribuie minuni, ca unora dintre ucenici.

Vin., 150 & 246,5 & 305 & 60 & 270 & 10 & 150 mii [ţigări II & ardei, orez cu pui, smântână, pâine, cola & ed. & ştrudele cu mere & bilete & cafea & ţigări I].
Sb., 413 & 629,1 mii [orez cu pui, budincă, îngheţate, ţigări & cremwurşti, pâine, ouă, cafele, ed.].
Dum. dim., 150 & 53 & 150 & 6,5 mii [ţigări & roşii & brânză, smântână & pâine].

Medalioanele despre L. Nagata, McAuley, G. Flynn, Braudel, Banks, Downum.

Postările acelea care nu au nimic din structura, articularea, sintaxa sau scopul articolelor scolastice, dar un lirism al lor, sunt bruioane, schiţe (nu pentru articole scolastice), e şi întâmplarea care face ca uneori să se pronunţe despre lucruri pe care le cunoaşte mai bine, din mai multe unghiuri, prin studiu, prin reflecţie, alteori despre lucruri pe care nu le cunoaşte, lăutăreşte …. Însă acuitatea lui logică lasă întotdeauna de dorit. E mai mult ca o sugestie, sau prefigurarea unei posibilităţi, deşi, în fapt, înseamnă numai ratarea acestei posibilităţi. Îmbie către ceva ce nu realizează, ce nu oferă. (Iar câteodată, neglijenţa şi nepriceperea sunt exasperante, nu mai e vorba despre lipsă de subtilitate, ci de mediocritatea cea mai patentă: ca atunci când utilitatea e confundată cu realitatea, când ‘a fi real’ e confundat şi amalgamat cu ‘a fi adevărat’; ateii nu spun că religia nu a fost reală, dar că, fiind reală, odinioară era şi utilă, iar falsă a fost mereu, sunt trei termeni diferiţi.) Organele umane vestigiale sunt reale şi acum, adevărate n-au fost niciodată, iar folositoare au fost cândva. Pe de altă parte, dacă numai acestea sunt cunoştinţele de biologie, ce credit pot avea cele de … cuantică, etc.. În schimb, se discută mereu cu amintiri vagi despre opere, deoarece mediul, şueta, experienţa încurajează această locvacitate oţioasă, egoistă, irelevantă. Mai e şi ambiţia sau dorinţa de ‘a fi la zi’ cu orice găselniţă a vreunui anticreştin, de parcă aceste rebuturi ale filozofiei ar merita, etc.. În ansamblu, mediocritatea le convine, îi serveşte, creştinii ştiu despre semnificaţiile termenilor tot atât cât ştiu şi ateii despre religie, e un consens involuntar al semidoctismului, al ifoselor. E lipsa trevziei, semnalată de o tabletă a protestantului. Obtuzitatea tihnită, placidă, e invincibilă.

Există un anume prizonierat al ‘ideii simbolice’, al frazeologiei, pentru că emitentul are sentimentul de a fi ajuns la fruntariile logicii, ceea ce nu e cazul, de unde suficienţa bombastică.

Dacă tot ceea ce există, există de la Dumnezeu, atunci şi intenţia, nu numai fapta, există în acelaşi mod, îi e atribuibilă tot lui Dumnezeu, intenţia e deopotrivă de existentă.

Mentalitatea de ‘rezolvitori’ a catolicilor americani intelectualizaţi, cu condescendenţa implicită.

Răspunderea în relaţia cu o fiinţă, discernerea, evaluarea, aprecierea condiţiei individuale. Relaţionarea cu cineva se gestionează fiind conştient de incertitudinea estimării, de nesiguranţa aprecierii, e un gest curajos, care trebuie asumat conştient. Echitatea livrescă aduce artificialitatea, standardul inoperant, o lume imaginară, diferită esenţial de aceea în care trăim. Condiţiile negocierilor instituţionale nu sunt fundamentale experienţei. Refugierea în echitatea livrescă vădeşte frică, escamotarea existenţei, prevalarea de reguli care claustrează. Limbajul duhovnicilor înfăţişează tocmai depăşirea standardului echităţii abstracte, livreşti.

Mi. seara, 2,9 mil.; vin. seara, 11 mil..

Mălăieţul reduce religia la cerere, la încredinţarea către Dumnezeu; dar recursul la Dumnezeu nu e toată religia. Nici nu e natural în sensul că ar fi independent de educaţie: fiinţa i se adresează celui despre care ştie, etc.. Nici nu e universal, pentru că, mohican sau ateu, etc., se poate muri cu stoicism. Mălăieţul amalgamează toate într-un schmaltz sentimental. Omul strâmtorat îl strigă pe cel despre care ştie deja. Foamea o are şi cel care nu ştie de mâncare, sugarul. Dar de rugat, se roagă cel educat, care gândeşte. Ateismul nu e o anomalie. Cârpacii cred că toţi oamenii sunt religioşi, cu excepţia ateilor. Eu îmi amintesc de un Părinte sârb care învăţa întâietatea laudei şi a gratitudinii, faţă de petiţie. Se poate trăi şi muri fără rugăciune. Religia nu aparţine aceleiaşi clase de nevoi fundamentale ca foamea, etc.. Aceste concluzii bombastice sunt închipuiri clocite. Dacă absolutul înseamnă ceva, el trebuie să poată fi gândit şi în termenii ateismului, ai secularizării. Iar dacă ateismul vulgar ne dezgustă, la fel ar trebui să se întâmple şi cu superstiţia, credulitatea, etc..

Vin. seara, pilaf cu pui, gogoşari copţi, ardei umpluţi.
Sb. la prânz, cremwurşti, salată de roşii.
Sb. seara, pilaf cu pui, gogoşari, budincă. O cină târzie, pe la 11 ½ seara. Citisem de la 8 ½ la 11 seara.

Mălăieţul sârguincios semnifică atât posibilitatea (nerealizată), cât şi regresul, declinul, delăsarea principiului.

Defăimările (perversiunile sexuale, studioul din Roma, sósia).

La Missă, petiţiile (deosebirea adevărului de eroare, pentru a ajunge la sfinţire; păstrarea cuvintelor Domnului, după modelul Sf. Maria), şi despre sfinţii importanţi (Teresa, Ignaţiu şi Osea, evanghelistul), ‘legarea inimii’.

Simplitatea, logica, bunul simţ.

Interacţiuni haotice, brutale, aleatorii, egalitatea falsă, dezvăluirea nivelului popular, al maselor.

‘Dârdâi, nu mai pot.’

Limbajul afectat.

Şofatul.

‘De unde să ştiu?’

Trupul, limbaje, memorialul, munţii, instituţii, obârşia lor, utilitatea. Semnificaţia disensiunilor (Prezenţa Reală, etc.), comutarea limbajelor, chiar instituirea: literală (memorialul) sau metaforică (munţii, exorcismele). Privilegiu transmisibil. Nu numai episcopatul, dar şi preoţia. Forme instituite de Biserică, dar necesare; traducerea limbajului sapienţial într-unul canonic şi teoretic, univoc. Teologia, ca deosebită de kerygmă, a provenit de la cei educaţi filozofic, şi ambiţioşi. Neîncrederea episcopilor în teologi a existat în primele veacuri. Episcopii păstrează kerygma, mesajul evanghelic şi apostolic, nu dogma.

La o s.: omilia lui Pătraşcu, mutarea dezbaterii de pe terenul juridic, al normelor, al canoanelor. Iisus nu tratează divorţul ca pe o chestiune de canoane. Nu analizează un principiu juridic; pentru el, indisolubilitatea e o chestiune antropologică şi soteriologică, mistagogică, nu juridică. Iisus face mistagogie, nu legislaţie. Principiul adus de el e unul mistagogic, nejuridic. Dreptul Bisericii ar trebui derivat din mistagogie, nu instituit ca atare (sau prin ‘puteri’ şi ‘privilegii’, prin autoritate juridică). Dar articularea dreptului cu mistagogia rămâne ambiguă, indecisă. Există un adevăr mistagogic; dacă există şi un adevăr juridic, ca substrat cognitiv al normei, în ce măsură poate el să derogheze de la primul? Discuţia despre divorţ face parte dintr-o secvenţă evanghelică intens maximalistă. Însă oare nu suntem ipocriţi, în stricteţea faţă de ceea ce e legislat, normat, legiuit, şi în laxitatea simultană faţă de ceea ce nu e? Sfinţenia e un imperativ, desăvârşirea; totuşi, a îngădui nedesăvârşirea acolo unde nu există lege, e legalism. Legea nu e un avanpost social al dreptăţii, o ‘cucerire’, ci un simbol. Investigarea cazului lui Maciel a fost temporizată în mod nedrept. Legalismul înseamnă şi să ne prevalăm de absolutul legii, acolo unde ea există, dar să fim concesivi acolo unde ea nu există. Nu totul e normat, însă totul trebuie să fie în egală măsură desăvârşit. Maciel ‘merita’ excomunicat tot atât cât şi reacţionarii. Negarea infailibilităţii papale e sancţionată mai aspru, şi mult mai prompt, decât aceea a dumnezeirii Fiului.

Brin, ca ‘vânturător de idei’, aminteşte de trăiriştii interbelici.