La cinci decenii de la începutul fazei hermeneutice, postconciliare, a operei lui Schillebeeckx, e legitim să ne întrebăm care a fost eficienţa pastorală a acesteia, pe cine a convins, a cui credinţă a redresat-o, ce mărturii confirmă binele pastoral adus de această operă. Popularitatea ei printre universitari şi protestanţi e altceva, aceştia îşi găsesc confirmate, afirmate convingerile, etc.. E plauzibil ca fenomenologia care flatează secularismul să răspundă problemelor ‘credincioşilor contemporani’?
Preocuparea patorală, deşi înţeleasă ca minimalism teologic, poate să reflecte direcţia unor teologi germani interbelici, ca Adam şi Guardini.
Dar unde e bucuria acestei teologii noi, care place mai ales universitarilor de mâna a doua?
Are ea profunzime? Situaţiile analizate sunt tipologii. ‘Credincioşii contemporani’ sunt unii preoţi sau universitari. Revendicarea dreptăţii sociale e răstălmăcită ca şi fetişizare a săracilor. Dar atenţia Bisericii e îndreptată către nedreptăţiţi, către victime. Sărăcia nu deresponsabilizează.
Profunzimea resimţită, percepută, depinde mereu de situaţie, iar cel căruia îi impune profunzimea teologiei lui Schillebeeckx, ar putea fi neconvins de aceea a teologiei lui Billot.
Dominicanul se prevala şi el de ‘ierarhia adevărurilor’. Dar aceasta e o ‘ierarhie’ logică, formală, didactică, nu soteriologică, şi nici a importanţei sau certitudinii, ci euristică. E numai o ‘ierarhie’ logică. Ea nu reflectă importanţa personală, ecoul, răsunetul în credinţă.
Ideea gândirii neconceptuale, a altui dominican belgian, e importantă. E corectivul la obişnuitul reducţionism conceptual.
Pe unii progresişti nu îi scandalizează puţinătatea rezultatelor, nu doar din cauză că şi-o explică prin implementarea insuficientă a reformei, o atribuie insuficientei angajări postconciliare, dar şi deoarece nu mai au idealurile interbelice (de misiune, etc.). Cred că deriva multora s-a petrecut treptat. Au început cu gândul de a critica aspecte indiscutabil criticabile. Unii dintre ei chiar recunosc deschis că s-au radicalizat, că au avansat, că nu mai gândesc ca la început.
Schillebeeckx îi atribuia lui Chenu direcţia teologiei eliberării, şi pe aceea a lui Gutiérrez; faptul e confirmat chiar de Chenu, care a scris, la începutul anilor ’80, despre teologia eliberării, încuviinţând radicalismul lui Gutiérrez. Chenu trecuse, pe atunci, de 85 de ani, şi saluta, ca Rahner, combativitatea peruanului. Începutul anilor ’80 a văzut identificarea unora dintre europenii de la «Concilium» cu cauza teologiei eliberării.
Schillebeeckx a fost un gânditor de cultură mai ales franceză (atât pentru ‘noua teologie’, cât şi pentru fenomenologie); există, la el, şi nişte germani (ca Adam), dar decisivi au fost francezii.
Se poate vedea imediat că ‘realimentarea’ ‘noilor teologi’ nu era deloc similară teologiei neopatristice a ruşilor, ci era o formă de teologie istorică. Chiar geneza ei e explicată prin faptul că, după condamnarea modernismului, dogmatica era evitată, ca riscantă, preferându-se erudiţia.
‘Realimentarea’ nu a însemnat o revendicare patristică, similară aceleia a ruşilor; dimpotrivă, accentul şi dimensiunea istorică au fost de la început determinante. În joc era mai mult patrologia (şi medievistica), decât vreo inspiraţie patristică similară aceleia răsăritene. Importante erau înţelegerea şi interpretarea istorică, deşi rezultatele teologice au putut fi remarcabile în ele însele (îmi amintesc cuvintele lui Schillebeeckx despre Sf. Atanasie, sau aportul teologiei Sf. Leon la sacramentologia belgianului). Ei nu se opreau la erudiţie, însă dimensiunea istorică, departe de a fi unică, era fundamentală, însemnată. Era o recuperare în dimensiune diacronică. În acest mod, ‘noua teologie’ e foarte diferită de teologia neopatristică a ruşilor. E chiar contrariul fetişizării, al tabuizării.
Precizarea vocaţiei lui Schillebbeckx s-a făcut treptat: ca elev al internatului iezuit, a citit despre diferite ordine, şi a fost convins de o lucrare despre dominicani; ca student, a fost convins de filozofie. Abia Chenu i-a revelat un mod de a face teologie. M-am întrebat de ce acest tânăr, de la început nemulţumit, dezamăgit de teologia care i se preda sau i se oferea, a vrut să fie călugăr. Temeiul ascuns al aspiraţiei lui l-a găsit exprimat într-o operă despre vocaţia dominicană, despre scopul Predicatorilor, ca îngemănare a aspiraţiei de cunoaştere cu aceea de relaţionare. Ambele au subzistat în activitatea belgianului, deşi impresia a fost că era mai degrabă un filozof, decât un predicator de eficienţă pastorală reală. Se ralia cu destulă uşurinţă mişcărilor dizidente, încât există posibilitatea ca dilemele ‘credincioşilor contemporani’ să fi fost, în mare măsură, chiar ale lui, şi că îi ‘asculta pe credincioşii contemporani’, dilemele lor, înţelegându-se pe sine. Deşi inspirat, la un moment dat, de mişcarea teologiei catolice germane cu tendinţă modernă (apărută ca alternativă la neoscolastică), propriile lui soluţii au urmat cu totul alt curs, pe acela al unei discuţii savante şi laborioase. Pentru că deşi se regăsea, la un moment dat, în direcţia teologiei germane moderne, şi cu toate că se prevala de ‘ierarhia adevărurilor’, limbajul belgianului nu e deloc acela al . Din câte ştiu, belgianul se referă de două ori la idealul uman al său: lucrarea despre vocaţia dominicană, asumarea cunoaşterii şi a relaţionării sociale, şi Chenu ca atare. Schillebeeckx credea că Chenu e la obârşia teologiei eliberării şi a operei lui Gutiérrez, şi e anticiparea, prefigurarea lor; iar Chenu se recunoştea, la începutul anilor ’80, în teologia eliberării şi în gândirea şi acţiunea lui Gutiérrez, avem mărturia explicită a dominicanului francez. (La Chenu nu cred că e o depăşire a rivalităţii naturale, a invidiei, ci încercarea de a beneficia de popularitatea unei tendinţe, de a submina şi sfida magisteriul Romei, de a se autopropune în fruntea dizidenţei.)
Revin la observaţia că ‘noua teologie’ a apărut ca formă a teologiei istorice, nu ca revendicare neopatristică. Aceasta înseamnă şi că funcţiona mai ales ca modernism pe terenul istoriei, înţeles ca nu atât de riscant ca al dogmaticii; era un domeniu unde subversiunea putea funcţiona relativ mai liberă de cenzură, mai neîngrădită.
Însă aceasta e discuţia generică a unei tendinţe; Schillebeeckx merită o analiză pagină cu pagină.
Subtilitate şi raţionalitate: a fi rezonabil fără să încetezi a fi subtil, a fi subtil fără a înceta să fii rezonabil, fără a ceda. Dar acestea sunt fenomene psihologice, morale, oricât de convenabil ar fi să credem că mintea comută pe algoritm.
Gluga rasei, ‘a se închide în sine’ ca pozitivitate, momentul menţionat de Chesterton ca necesar, pentru a nu fi o fiinţă beantă. Caritatea nu e gregaritate sau credulitate, Iisus nu i-a cerut nimănui să fie gregar sau credul sau încrezător, ‘de prisos’. Există o latură de prudenţă şi chiar severitate a interacţiunilor, iar ‘paza vorbirii’ nu există numai pentru pustnici, zăvorâţi, etc.. Caritatea creştinilor nu e credulitate, după cum nu e nici strategia lumii. Simplismul etic al predaniei obişnuite, ca şi ingenuitatea ipocrită a ideologiei postconciliare prevalente, sunt tactici ale lumii. Însă continuă să fie menţionate carenţele, rănile, etc. (cf. S. Corbett şi B. Fikkert). Idealizarea e intrinsec ipocrită. Ea îi serveşte pe cei care ‘funcţionează pe instincte’. Calculul instinctelor provine din utilizarea combustibilului inferior.
Ieri seară (mi.), citind despre Chenu, am regăsit faptul că beatificarea lui Lagrange a fost demarată.
Azi, joi, am citit despre Brentano şi Bolzano.