Ceea ce vrea critica obişnuită, de rutină, oţioasă, e scufundarea în generic, în şteoalna difuză a ideilor primite: dacă aprecierile unui critic omologat nu sunt însuşite de majoritate, acesta nu îşi abjură convingerea, nu ‘se supune’, nu capitulează, nu cedează consensului (Ş. Cioculescu despre ‘Concina …’, Ohnet, apoi George despre Dekobra, etc., chiar Paleologu despre opere târzii ale lui Camil Petrescu sau Sadoveanu, Foarţă despre valenţele estetice ale lui ‘Cocor’, Zarifopol despre autorii ‘lui’, M. Caragiale despre autorii predilecţi), dar critica profesionistă se dezinteresează de această stăruinţă, o escamotează, fiindcă urmăreşte altceva. Ca şi I. Gherea sau Foarţă, eu scriu mai degrabă eseuri de cititor, însemnări de cititor, glose, analize. Critica obişnuită nu e interesată de posibilităţile reale ale spiritului critic, ci fie de dominare, fie de consens, nu de descoperirea şi avatarurile unei sensibilităţi irepetabile, unice. Critica obişnuită nu e interesată de natura sensibilităţii. Chiar când acordă laurii, nu acceptă corolarul întâietăţii, justeţea aprecierilor neregăsite în opinia comună, în ideile primite, în consensul mediocrităţii. Validarea unei descoperiri depinde de factori culturali: ediţii, etc., apariţia unei direcţii, care depinde de întâmplare, nu rezultă cu necesitate, nu e inevitabilă, ci contingentă.
Nu e un joc coerent, echitabil, rezonabil, consecvent. Nu te poţi preda, încredinţa ‘presiunii opiniei’.
Consensul e foarte generic şi vag, deasemeni foarte inechitabil şi unilateral. Perseverenţa într-o apreciere a criticului chiar omologat e ignorată de ceilalţi. Deoarece tendinţa e către generic, inerţie, nerevizuire, certitudini de-a gata, idei primite. Pentru ca semnalarea unei frumuseţi să şi devină populară, canonică, însuşită, e nevoie de factori contingenţi. Ideile elitei critice sunt guvernate de legităţi sociale, mundane, de dinamici relative, fără stringenţa normelor progresului din ştiinţă.
‘Istoria receptării’ nu e niciodată istoria unui progres ştiinţific. Mulţi critici se amăgesc cu fantasma ‘imparţialităţii’, cu nălucirea scientistă, fără să conştientizeze vreodată ‘a doua obiectivitate’, natura sensibilităţii.
Esteticul e o funcţie psihologică, cu vicisitudinile şi incongruenţele ei.
Celor mai mulţi le lipseşte atât aspiraţia, cât şi (mai ales) priceperea obiectivităţii, şi îi domină tendinţa psihică spre idei de-a gata, spre rezultate primite.