Credinţa, necruţarea, ecumenismul, discernământul

Credinţa are ca expresie lucrarea păcii; a avea credinţă înseamnă a sesiza posibilităţile păcii (şi urâţenia discordiei, a oţărârii). Chiar dacă agresivitatea altora e contagioasă în mod perfid. Însă credinţa se afirmă în sesizarea netă a posibilităţilor de pace ale unei situaţii.
Găsesc intolerabil tonul ostil al dizidenţei ‘conservatoare’, interpretarea delirantă a acţiunilor Papei; nu le pot da dreptate, pentru că se prevalează de necruţare, de legalism, de stricteţea nerezonabilă, şi mă gândesc ce îmbietoare poate să fie conduita tradiţionalistă, dacă n-ar fi asumată de … tradiţionalişti. Cu o butadă al cărei merit revine altcuiva, tradiţionalismul ar fi cea mai bună conduită, dacă nu ar fi practicat de … tradiţionalişti (Ce aflăm azi de la furibunzi, de la tradiţionaliştii turbaţi? Că … ‘Papa e antihrist’. Aşa, ciclul e complet, iar arsenalul polemicii protestante şi fotiene e în mâinile … tradiţionaliştilor). Găsesc la dizidenţii conservatori numai necruţare. Ei îşi descoperă structura, opunând milei, necruţarea.
Fapt e că se poate ajunge, prin antrenament, la o mare facilitate a criticii, la o îndemânare deosebită, care devine un automatism. De ce se critică mai dibaci, de atât se găsesc mai multe de criticat. E momentul când mintea încetează să perceapă indivizi, şi percepe tabere, iar tot ceea ce vine de la adversar e incriminant. Atitudinea hipercritică e lipsită de valoare, pentru că operează numai cu şabloane, e un delir, o interpretare delirantă. În acest moment, categoria dominantă devine ‘duhul cultural’, apriorismul care găseşte ceea ce aduce.
Ca lozincă, ecumenismul chiar e sursă de confuzie. Trebuie distins între deschiderea ecumenică (cu discernământ, realistă, raţională), şi dialogul ecumenic, care nu e mereu posibil (dar şi deschiderea cere nişte coordinate: întrucât catolicul nu întâlneşte numai elemente bune, ci şi elemente contrare credinţei lui, precum şi pe acelea polemice, defăimătoare, etc., iar cele două tipuri din urmă nu trebuie să beneficieze de ‘deschidere’, nu îi poate fi cerut catolicului să fie deschis faţă de ceea ce e insultă, şicană, defăimare), precum şi între principiul etic, şi politică. Dintr-un anumit unghi, ecumenismul putea însemna pur şi simplu lipsă de prejudecăţi, dezîmbâcsire, curiozitate, receptivitate; din alt unghi, înseamnă prejudecăţi, masochism, preluare necritică, indiferenţă faţă de ceea ce e propriu catolicismului, relativism, etc.. Ecumenismul e un principiu pedagogic general, dar poate însemna şi justificarea negării sinelui, a negării identităţii, a indiferenţei faţă de tradiţia proprie. În acest caz, ecumenistul e un necatolic mascat, un necatolic ipocrit, care îşi legitimează inapetenţa prin … ecumenism. Când nu mai e resimţit ca o obligaţie, ci devine o vocaţie căreia ecumenistul i se dedă în neştire, survine ecumenismul obscen. E o logică inversată, şi o mişcare centrifugă. Deschiderea ecumenică (drept lipsă de prejudecăţi, echilibru) nu presupune reciprocitate; dar dialogul, da, şi o asumare şi dedicare mutuale. Ecumenismul catolic nu ar trebui să funcţioneze ca o licenţă pentru derogări de la catolicism.
Oamenii obişnuiţi nu respectă în scris regulile, normele pe care le respectă în practică. (Catolicii se simt datori să le poarte recunoştinţă celor care le trec pragul ca să îi insulte, dar nu şi să deschidă opere ale tradiţiei proprii. De ce? Ei vor instruire ieftină, comodă, oţioasă. Vor iluzia legitimităţii intelectuale, nu şi truda.)
Ecumenismul poate fi şi un idol. Cui i se închină catolicii, când cinstesc acest idol?
Cum se poate reflecta cu tandreţe, cu blândeţe, cu afecţiune raţională, la Sf. Nicodim.
Binele catolicismului e tocmai faptul că nu impune o identitate culturală, un stil, o esenţă (ăsa cum vor nu numai ortodocşii şi anglicanii, ci şi Jaki); esenţa catolicismului, ca şi creuzet, nu există. Nu există un stil ‘inconfundabil catolic’, nici nu poate să existe. În acest sens, catolicismul nu e o ‘Biserică particulară’. Dar unicitatea aceasta a logicii şi sintaxei lui e şi ceea ce face ca terenul pentru dialog să nu poată fi atins de ceilalţi, care se înţeleg ca ‘esenţă’, ca identitate culturală, ca stil. Catolicismul nu propune nicio esenţă, ca ceva particular (tocmai de aceea, nu există niciun … contraisihasm, etc.).
Polemica şi indignarea: câteodată, citind un schimb despre , percep realizat idealul de conversaţie neîncrâncenată, elastică, obiectivă, neîntărâtată, echitabilă. (Dar: de ce ceea ce e raţional ar trebui să depindă de propoziţii empirice? Probabil că 8 se gândise la unele verificabile, testabile. Raţionalitatea e a silogismului, nu a premiselor.)
Într-o anumită măsură, ecumenismul e şi lucrarea unor închipuiţi şi mediocri, care cred că leacul la accedie sunt pozele hieratice.

Unire sacramentală e un termen de preferat aceluia de unire instituţională, tocmai pentru că exhibă insuficienţa validităţii Tainelor.
De la Sf. Simeon la Evdokimov, există o echivalare temerară a monahismului cu sfinţirea. La cel de-al doilea, monahismul simbolizează sfinţirea, tipul monastic e prefigurarea sfinţirii.
Limbajul contondent, vehement al NT şi al unor Părinţi nu poate fi proscris, dar poate să nu fie recomandat.

Pentru creştinism, teoria libertăţii e un subcapitol al asceticii (adică, al antropologiei). Convertirea, opţiunea nu sunt situaţii abstracte. Nu e convenabil nici cercul vicios al durerii care, dacă nu e resimţită, trebuie născocită (paradoxul medicaţiei nedorite, al bolii oculte, când creştinismul nu tratează, ci mai întâi descoperă, depistează). E foarte important modul în care se discută despre creştinism, despre soteriologie. Adesea se recurge la expediente, la simplisme, la tonul secular, fals. Raţiunea formală e neputincioasă dacă nu o conduce priceperea cotidiană, imediată, trăită (de aici, protestul creştinismului împotriva artificialităţii, a nefirescului strident, profund al placidităţii raţiunii oţioase, adică al intelectului); e necesară trevzia, tocmai pentru că trevzia îşi subordonează raţionamentul, pe când intelectul tinde să instrumentalizeze existenţa, să o reducă la şabloane, să o lipsească de inefabil (receptivitatea faţă de Dumnezeu, de prezenţa dumnezeiască, discernerea voinţei lui Dumnezeu sunt tocmai forme ale acestei trevzii care emancipează de iluzia intelectului). Prin ceva, critica creştină a teoriei filozofice, a abstracţiunii, a filozofiei placide, e cât se poate de îndreptăţită, pentru că dinamica sufletului e alta decât o sugerează silogismele tacticoase şi şabloanele ideale. În creştinism, libertatea desemnează capacitatea de a alege binele; libertatea caracterizează un anume mod al gesturilor, nu o situaţie ideală, şi e definită în raport cu binele care îi preexistă, sclavia e corelată cu boala, de aceea teoria libertăţii morale porneşte, în formele ei seculare, de la o conştienţă artificială, falsă, de la ‘situaţii reale în principiu’, când unica situaţie generală e boala. Existenţa umană e mereu şi fundamental relaţionată.
Trevzia şi discernământul sunt ceea ce lipsesc nu numai placidităţii tacticoase a teoriei seculare, ci şi modului polemic, întărâtat, insolent, colţuros, de a discuta despre lucrurile importante. Trevzia nu e nici ea un algoritm, o reţetă, ceva instrumentalizabil. Perspectiva asupra trevziei nu trebuie să fie una teoretică. Trevzia e, tocmai, eliberarea de iluzii. Locul trevziei e în lucrare, în acţiune, în conduită, în ceea ce e făcut. Existenţa umană demnă e activă, lucrătoare. Reţetele, teoriile, ca asigurări, provin din frică. Dar trevzia asigură că inefabilul prezentului, demnitatea sunt superioare cuprinsului şabloanelor şi teoriilor. Nu e obtuzitate sau ignoranţă, ci dimpotrivă. Barbaria e numai caricatura trevziei. A fi colţuros şi ostil e chiar contrariul trevziei. Trevzia ca slogan a putut servi pentru a legitima dispreţul şi neînţelegerea, pentru a masca puţinătatea şi şubrezenia. Dar trevzia nu e vidul sau mocirla mediocrităţii insolente sau pizmaşe. Trevzia arţăgoasă, pornită, e un oximoron (foarte frecvent întâlnit).
Trevzia acordă predilecţia simţirii. Această trevzie e tot o stare a omului, ceva educat, etc..