duminică, 19 iulie 2015

Se scrie că Arminius credea şi propovăduia că păcatul lui Iuda era de neiertat (întrucât arată împotrivirea faţă de Hristos); interpretare temerară, poate rezonabilă, care e contrară Scripturii şi Tradiţiei (pe de altă parte, Hristos învaţă explicit că împotrivirea faţă de El poate fi iertată). Poate că el critica în acest mod fatalismul ‘perseverenţei inevitabile a aleşilor’.
E uşor să îi acuzi pe reformaţi de simplism, de unilateralitate, de schematism, de reducţionism psihologic, pentru instrumentalizarea anxiolitică a asigurării; dar ea reflectă situaţia unor comunităţi creştine reale. Iar ceva din acest triumfalism soteriologic răsună şi în Noul Testament, e intonat şi acolo, nu e ceva străin Bisericii primare.
Chiar această anxietate poate fi interpretată ea însăşi în mod reducţionist şi simplist. Febrilitatea existase şi în amurgul Antichităţii, şi în vremea Bisericii primare, şi în sc. XVI. Răsăritenii o numesc, condescendent, ‘mântuitism’; dar chiar absenţa ei poate semnala placiditatea, nepăsarea, inerţia.
O înţelegere livrescă, simplistă, poate simţi ca imperativă opţiunea imediată între tezele lui Arminius, şi cele reformate. Dar răgazul (opusul nu numai al grabei, ci şi al delăsării) poate servi şi aici.
Toate acestea sunt mai mult decât pagini de ‘istoria ideilor’, iar oamenii ar trebui să nu îşi trăiască existenţa ca istorici ai ideilor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu