Articolele literare ale lui Sorescu

E momentul să menţionăm standardele intelectuale ale lui Marin Sorescu, şi invidia lui.
Idealul de intelectualitate al lui Sorescu era reprezentat de Baconsky, Paler, Hăulică, Negrici, vlăstare ale vremurilor postbelice. Ideea lui de estet era Baconsky, aceea de filozof, Paler, aceea de erudit, Hăulică (nu Baconsky!), aceea de critic: Negrici, E. Simion, Dimisianu, Iorgulescu; acesta era nivelul real al intelectualităţii lui receptoare, al percepţiei lui intelectuale, pentru că impresia e de sinceritate a admiraţiei (la antipodul festivismului cu care îi evocă, neconvins, neconvingător în primul rând, pe câţiva interbelici).
Sorescu era un poet de o intelectualitate modestă; nu e unicul, nici la români, nici aiurea. De o condiţie intelectuală mai bună decât a lui Bacovia, inferioară aceleia a lui Arghezi, similară aceleia a lui I. Barbu (în alţi termeni de educaţie, sociali, însă de o ingenuitate similară). Ceea ce percepea într-adevăr, percepea bine. (Neexistând alibiul lipsei de educaţie, limitările lui sunt interpretabile ca atare, sunt ceea ce sunt.) De la un nivel educaţional, inteligenţa există ca intelectualitate, limitările nu mai sunt explicabile ca acelea ale ‘intelectualilor neinstruiţi’, nu mai sunt contingente.
Pe Sorescu îl enerva efortul lui E. Barbu.

Juxtapunerea la lectură a două eseuri soresciene, acela despre romanul naturalist al lui Lăncrănjan, ‘Suferinţa …’ (povestea lui Monu, Liţa, Ionelu lui Ţâncuş), şi acela ocazionat de reeditarea capodoperei critice călinesciene, face evidentă incongruenţa, ca şi limitele lui Sorescu: în primul caz, există experienţa reală; iar în al doilea, oportunismul cultural, arivismul, parvenitismul (ca şi pentru capodopera lui Preda, se simte ambiţia lui Sorescu de a fi la înălţimea momentului, de a marca o dată; în amândouă ocaziile, insolenţele obişnuite lasă o impresie penibilă). Arghezi e contestat în treacăt (Călinescu făcuse poezie superioară în marginea aceleia argheziene). Iar dacă intenţia afirmaţiei despre nivelul literaturii române în momentul apariţiei tratatului lui Călinescu fusese hazlie, e de un haz cam descalificant, chiar în termenii umorului revendicat. (O impresie similară face exhibarea pretinsei desfătări la citirea însemnărilor lui Maiorescu.)

Evaluarea romanului lui Lăncrănjan e echivocă, ambiguă, aparent indecisă; dacă primul gând atribuie această indecizie prudenţei politice, un al doilea trimite către resortul psihologic, invidia. ‘Suferinţa …’ pare evaluată din diferite unghiuri. Există mai multe impresii despre roman.
Renghiul urât e dezvăluirea intrigii, dare în vileag complet nejustificată.
Sorescu se pronunţă cu condescendenţă necruţătoare, dezagreabilă, despre pretinsele defecte ale ‘Suferinţei …’. E o recenzie lipsită de generozitate; meschină.
În loc să observe că ‘Suferinţa …’ marchează un moment (al romanului naturalist cu subiect rural), îl prezintă ca pe o inversare a şabloanelor impuse cu trei decenii mai devreme.
Probabil că Sorescu se credea echitabil în critica lui. Sub raport intelectual, lumea ţărănească e meschină şi caustică. E obişnuită să taxeze, să penalizeze. Lumea ţărănească nu cunoaşte generozitatea intelectuală, cordialitatea. Nu îi e proprie această treaptă mai înaltă a generozităţii, ‘cultura ideilor’, cum o numesc unii.
În 1978, Sorescu a scris o recenzie ambivalentă a romanului naturalist al lui Lăncrănjan, ‘Suferinţa …’: există numeroase aprecieri net pozitive (‘Autorul cunoaşte bine realitatea’, e ‘destul de ţeapăn’ în sensul că nu [mai] publică ‘rateuri pe teme agrare’, portretul lui Monu e dinamic, ‘Întâlnim multe pagini izbutite, de pamflet’, ‘forţă artistică’, pornire ‘bună pentru paginile pamfletare’, ‘capacitatea de a scrie masiv’, ‘viaţă şi complexitatea ei’, ‘pasiunea aproape desuetă’ a descrierii ‘la sânge’ a mediului rural ardelean, ‘detaşarea şi implicarea’ ca resorturi ale operei, ‘vâltoarea de evenimente’, ‘multe observaţii adânci’, limbajul ‘autentic, bogat, nuanţat’, ‘izbucniri uneori năpraznice’), şi tot pe atâtea (dar nu le-am numărat!) reprobatoare (cutare pasaj liric e ‘cam prolix şi cam retoric’, evaluările morale sunt dualiste, maniheiste, apoi ‘modul […] greoi şi plăvănos’, ‘prea mult patos’, pornirea şi vindicativitatea, ‘amânarea predicatului hotărâtor’, ba chiar hibridul de ‘schematism şi reflectare tezistă’, şi ‘viaţă şi complexitatea ei’, ‘tehnica […] în alb-negru’, etc.). Undeva, Sorescu găseşte din nou o imagine critică memorabilă: trecerea pe punte a celor doi zdrahoni (‘oameni corpolenţi’).
Diferenţa de temperamente artistice şi de sensibilităţi, între cei doi, romancierul transilvănean şi criticul său, era majoră.
Sorescu observă şi că ‘încă nu s-a născut la noi cititorul de roman rural’; tema critică e şi a lui Marcea, cam în aceeaşi vreme, dar cu mai multă cumpătare în aprecieri.
‘Suferinţa …’ e un roman polemic, de critică vehementă a abuzurilor şi abaterilor colectivizării, scris cu ‘pana înmuiată în călimara vremii’.
Ocazional, Sorescu întrebuinţează calambururile (Liţa e ‘la mijlocul romanului’, dar şi al pasiunii cu care ‘începe şi se termină’ romanul acesta).

Consemnând reeditarea tratatului lui Călinescu, Sorescu se prevalează din nou de ‘validarea de către timp’ a ‘judecăţilor de valoare’, criteriu echivoc în sine, şi arbitrar. Dar ingeniozitatea articolului e forţată şi bombastică (ipoteza, etc.). Tonul e fals. O trăsătură călinesciană judicios remarcată e lapidaritatea, concizia, ‘chipul scurt’, forţa sintetică a enunţurilor.
Din chiar acest tratat, Sorescu ar fi putut să afle cât înseamnă descoperirile temerare ale lui Negrici.

În reevaluările lui ale literaturii vechi, Negrici săvârşeşte o infantilizare condescendentă, foarte neechitabilă, a multor autori români din sc. XVII; iar ceea ce există la Iorga, Lovinescu, Călinescu (poezia documentelor vechi, a lucrurilor rostite cândva de personaje istorice, literatura ocazională) rămâne înafara analizelor lui. Cu o ingenuitate bizară, Negrici crede că descoperă importanţa estetică a cronicarilor. Totul, dres cu ifose structuraliste şi cu jargon. Altfel, popularitatea frumuseţii literaturii cronicarilor nu e o chestiune de semnalare, ci de receptivitate publică: prin natura lucrurilor, literatura veche nu va avea o popularitate remarcabilă. Negrici părea să aibă convingerea că, până la el, frumuseţea literaturii vechi nu fusese observată. Dar acolo unde Iorga, Călinescu, chiar Radu Petrescu în jurnalele lui, dăduseră
Autorii literaturii vechi sunt infantilizaţi cu condescendenţă, înfăţişaţi ca primitivi semiconştienţi.
Negrici răstălmăceşte în mod naiv istoria literară, şi ignoră istoriografia. Sorescu părea să creadă că până la începutul anilor ’70 valoarea literară a cronicarilor moldoveni, a lui Dosoftei şi Antim, a fost ignorată, fiind descoperită abia de istoricul literar craiovean. Iar această descoperire tardivă e enunţată în termeni condescendenţi, de la înălţimea structuralismului de colportaj.
Ideea de ‘expresivitate involuntară’ e confuză; orice operă e ‘expresivă în mod involuntar’, capătă semnificaţii, valenţe nescontate, chiar şi operele contemporanilor. Înafara structurii epocii în care a apărut o operă, iar o structură absolută, de referinţă, nu există, în operă se exprimă şi structura autorului, cu coordonatele ei estetice individuale şi generale (şcoli, curente, etc.).
Estetismul afectat nu epuizează înţelegerea artei; arta religioasă nu e mai propriu ‘recuperată ca artă’ de către o vreme cu mentalitate secularistă, laică. Estetismul nu e expresia cea mai proprie a valorizării conştiente a artei. Esteticul existent în arta religioasă, în mituri, în folclor nu e un substrat ignorat de creatorii expresiilor de artă respective. Estetismul nu poate monopoliza esteticul. ‘Funcţia religioasă’, mitică, sapienţială, nu exclud esteticul conştient, iar incongruenţa resimţită semnalează reducţionismul şi simplismul scientiste ale acestor etichetări. Secularismul nu descoperă arta (acolo unde creatorii ei: de artă religioasă, de mituri, de folclor, nici n-o bănuiau). Acest estetism al recuperărilor seculariste e echivalentul ilicit al ideii de ‘maturizare religioasă’ a omenirii. Ne credem într-o epocă arhimedică, unica în stare să judece obiectiv, fără iluzii, raţional, ‘fără mituri’, epocile trecute. Relativismul lui Ranke îşi păstrează, de fapt, valabilitatea: toate vremurile sunt la fel de apropiate de absolut. Există progresul fără precedent al ştiinţei instrumentale (şi regresul artelor plastice, al muzicii, teatrului, etc.); aceasta nu implică pragul arhimedic. Nu am atins reazemul absolut. Apreciem tot într-un orizont determinat. Suntem tot oameni ai unei vremi. Nici modele şi certitudinile noastre axiologice nu au vreo întemeiere absolută.
Revenind la Negrici, campionul pretins al descoperirii literaturii vechi (în ipoteza că Iorga, Lovinescu nu ar fi existat), rămâne hibridul de scientism pedant, de afectare metodologică, cu teorii însăilate, şi de ingenuitate care descoperă lucruri ştiute.
Negrici nu a reabilitat lucruri vitregite (poezia hrisoavelor şi a documentelor, a scrisorilor, etc.), ci a crezut că descoperă o artă nebănuită, acolo unde autorii ei o creaseră cu trudă. Cronicarii şi clericii din sec. XVII-XVIII nu erau primitivi şi naivi. Iar etnopsihologic, e ceva foarte oltenesc în această sfruntare a lui Negrici, de a ignora rolul istoricilor literari români, pretinzându-se pionier, şi oferind surogate de critică avangardistă, scientistă. Sadoveanu, Bănulescu, Neagu observaseră arta scriitorilor din vremea voievodatelor, fără să aibă ifose de pionieri. Că Sorescu putea lua aceste truisme, înfăţişate cu ingenuitate, drept critică literară de pionierat, e relevant pentru intelectualitatea lui receptoare (care, cum am arătat, e sinceră în stima arătată lui Baconsky, Paler, Hăulică, Dimisianu).
Chiar analizele citate de Sorescu se referă la Dosoftei, Varlaam, Cantemir, Heliade. Să observăm că ‘extraordinara consecvenţă a topicii inversative’ utilizate de Cantemir nu doar ‘dă efectele unei orchestraţii savante’, dar chiar e ‘o orchestraţie savantă’, conştient întrebuinţată de autor. Lectura propusă de Negrici e însă cu totul greşită, axată pe ideea ‘aşteptării unui înţeles oarecare’ (ce pe de o parte chiar există, iar pe de alta nu e de natura aceluia aşteptat de critic), ce provine dintr-o aşteptare personală frustrată (‘aparenta organizare sistematică’, ‘cheia’ presupusă). Fapt e că, tocmai, Negrici nici nu se adresează mai ales ‘desenelor ruginii’, efectelor intemperiilor, ci unor opere cât se poate de clasice, şi de omologate).
Sorescu vedea în lucrarea lui Negrici ‘un fel de tratat de estetică, nu numai involuntară’.

Sinceritatea, francheţea exhibării lui Sorescu, în eseuri de o formă literară originală, e apreciabilă.
În critică, Sorescu simulează generozitatea, largheţea, numai când recunoaşte ceea ce pare absolut indiscutabil (ca în paginile destul de neamicale despre Stănescu, dar şi în recenzia capodoperei lui Preda); alteori, adeseori, chiar citatele oferite îl deservesc (poezia lui Grigurcu).