Cecilia Dudu şi D. Todericiu, 'Apa care usucă'

În aprecierea cititorilor de anticipaţie de acum mai mult de jumătate de veac, ‘Apa care usucă’, nuvelă burlescă având ca autori o ziaristă, Cecilia Dudu, şi un scriitor de ştiinţă popularizată, D. Todericiu, era una dintre reuşitele autohtone; ideea e gheaţa superplastică (al cărei produs intermediar distrugător e apa alotropică, apa polimorfă). Nuvela, cu o naraţiune ironică şi rapidă, parodică, începe cu un savant respectabil, un motan poznaş, un şantajist cenuşiu (introducând obişnuita intrigă de spionaj despre lichidarea reziduurilor hitlerismului) (la ora sosirii şantajistului despotic, ploaia s-a oprit), flirtul matinal al celor doi tineri (Nadina Baltag şi Tudor Vâlsan [1]), într-un montaj pentru care cronologia pare importantă.
Intriga de spionaj absoarbe cu totul naraţiunea …. Şantajistul se avântă de la Ilva Mică la Rodna Veche, apoi pe jos de la Rodna la Anieş, apoi cu camionul de la Anieş înapoi la Rodna; aflăm despre ruinele din Rodna şi cetatea din Anieş. Pe dealul cu ruine sunt tufani de alun, fânţe, vrejuri de măceş, lujere de zmeură. E bine descrisă oboseala fizică a urmăritorului neînduplecat (tâmplele, etc.). Vâlsan e ‘ros de oboseala muncii duse acolo în oraşul mare, printre cărţi şi multă învăţătură’. Dimineaţa la ruine ocazionează pagini îmbietoare: ‘siniliu stropit cu nuanţe de măslină şi întrerupt doar de peceţile galbene încreţite ale lichenilor’.
Popularitatea nuvelei e de înţeles; în pofida stângăciilor stilului, a neglijenţelor, a elementelor convenţionale, intriga e bine realizată. Naraţiunea e umoristică şi fantezistă, simpatic dezinvoltă, iar evenimentele povestite, dramatice, aşa cum ne-au avertizat autorii când menţionau vânătoarea motanului; reprezentarea cercetării ştiinţifice e intens desolemnizată, psihologia gestului de pe malul Snagovului e catalizată de fericirea îndrăgostiţilor, care îl exasperează pe grădinar. Într-o dimineaţă de vară, un chimist tânăr găseşte ‘cadavrul bizar al motanului bălţat’, în laboratorul unde se făceau, sub conducerea profesorului (a cărui purtare se schimbase subit, deveninind din sfătoasă, dură), experimente cu apă (în căutarea gheţii superplastice, independentă de temperatură şi, ca atare, utilizabilă în construcţii). Telefoanele institutului nu funcţionează (deoarece e duminică), cheile nu se găsesc imediat, profesorul comite neglijenţe şi imprudenţe, secretomania lui fiind cea mai nocivă dintre ultimele; caricaturalul întrebuinţat e jubilatoriu. Din unghiul înţelegerii grădinarului subversiv, cercetarea chimică e ‘apă’, justificarea profesională a unei activităţi ştiinţifice sterile, fantasmagorice, aşa încât chiar alegerea acestei imagini, studiul apei, e ironică. Umorul le servea multor autori pentru a decongestiona moralismul obligatoriu, etc.. Iar fantezismul umoristic e versantul recomandabil al anticipaţiei autohtone, al cărei celălalt versant e lirismul artificial. Lirismul amorţit, şcolăresc, artificial, a devenit alibiul literar al genului.
‘Apa care usucă’ e unul din lucrurile bune care s-au scris pe atunci în anticipaţia română. Există savanţi însufleţiţi de idealuri, oameni simpli însă de toată isprava, etc.; primelor cinci personaje ale întâiului capitol li se adaugă şantajistul tenebros, fiica profesorului, asistentul acestuia, şoferul. Grădinarul e vipera nazistă v. Hart, unterbahnsturmführer cu Cruce de fier şi monoclu, aşa cum arăta la întâlnirea cu Himmler.
Naraţiunea vioaie, ironică, parodică urmează spiritul literaturii de aventuri franceze antebelice (şi în sensul că parodia, inteligentă, e nepretenţioasă, ‘premodernă’, servind aceluiaşi divertisment); joaca Nadinei cu sentimentele chimistului dezmorţeşte solemnitatea împovărătoare a eroticii proletcultiste.
Undeva, autorii amintesc palatul de gheaţă de la 1740, al ţarinei Ana.


NOTE:

[1] Tudor Vâlsan e cercetător chimist, iar Nadina Baltag, studentă la geografie şi fiica profesorului de chimie.