Dumitru Radu Popescu, 'O pasăre dintr-o altă zi'

De ce senzaţia lirică, impresia de lirism dată de teatrul scris de Popescu? Prin ce poate să fie liric teatrul de violenţă, absurd, abrupt, fantasmagoric (nu numai chiromanţia, ci şi bruştele repolarizări ale personajelor, preluarea instantanee de culpabilizări pe care şi le adresează), al lui Dumitru Radu Popescu? Există un ‘lirism etic’, un lirism al interogaţiei de această natură; deoarece snoavele acestea cu marionete, un univers, un întreg absurd şi violent, ‘gotic’ (aşa cum a fost menţionat, pentru Breban, barocul [1]), au o altitudine impozantă; rolurile glisează neîncetat, în acest întreg fluid, al nedeterminării: comuniştii osteniţi din antreul prefăcut în cancelarie par să preia din mers poziţiile, apostrofările, antagonismele. Istoria receptării literaturii lui Dumitru Radu Popescu ilustrează situaţia unei culturi neinteresate de estetică. Înţelegerea literaturii avangardiste a lui Popescu a fost încercată de pe poziţiile anexionismului, care reduce noul la vechi: la realismul newtonian, la şabloanele teatrului interbelic. Dar avangardismul izbutit cere tocmai regândirea experienţei literare. Operele avangardiste sunt obiecte literare care suscită un alt fel de experienţă. De ex., avangardismul nu înseamnă transgresarea realismului, ci deschiderea unei alte realităţi de artă. Dar nu a existat o înţelegere estetică, asumarea acestei estetici noi, avangardiste. În teatru, însufleţirea dialogurilor scrise de Dumitru Radu Popescu a fost răstălmăcită drastic. Literatura lui Popescu trebuie înţeleasă în ceea ce e, prin ceea ce e. Avangardismul a biruit în acest mod: prin ‘noile literaturi’ latino-americane, italiene, etc.; or, ceea ce frapează la Dumitru Radu Popescu e integritatea acestei idei estetice avangardiste. În critică, anexionismul procedează prin reducerea noului la vechi; e o formă de reducţionism.
Avangardismul cel mai izbutit a fost acela substanţial, realizat, , nu acela formal, al intenţiilor, extrinsec, veleitar.
Critica română, lipsită de estetică, recurge la anexionism.

‘O pasăre dintr-o altă zi’ e teatru de avangardă, de o natură pronunţat absurdă şi deschisă; dascălii comunişti par să trăiască într-o confruntare necruţătoare şi perpetuă. Condurache are dreptate, tezismul în ansamblu nu există. (Cuşnarencu, menţionând întâlnirile lui decisive, cu Manolescu, Crohmălniceanu, Popescu, evocă credinţa acestuia în proză; însă credinţa în teatru pare să nu fi fost inferioară.) Dialogurile lui Popescu au o însufleţire superioară, nu surescitare factice. Stilul acestor piese e, pe drept cuvânt, excelent; din folclor, ca şi de la antici, Shakespeare, Popescu a subliniat numai liniile foarte generale, mai ales elementele de critică implicită, de natură să emancipeze o formă, şi tocmai prin aceasta critica scrisă de el e una de autor, acaparat de ceea ce e de natură să îl inspire.
Scriind naraţiuni şi teatru, Popescu crează întreguri, ansambluri. Iar acestea funcţionează după legităţile avangardismului, oricât de vag poate să rămână, deocamdată, acest principiu.
Ambiguitatea pare să fie motorul ‘Păsării dintr-o altă zi’, iar unul din personaje râvneşte ‘o scânteie care să dea (…) un sens’; piesa aparţine universului literar al lui Popescu (e menţionat procurorul Tică Dunărinţu), şi se referă şi la ‘obsedantul deceniu’ (premiera a fost în ’72). Într-un antreu, câţiva dascăli de provincie, comunişti de-acum vechi, trăiesc într-o confruntare şi un antagonism perpetue, acuzându-se reciproc, reluând evenimente din vremea ‘obsedantului deceniu’.
Sunt recapitulate, analizate întâmplări din ‘obsedantul deceniu’ (dispariţia lui Haralamb, persecutarea lui Livian, ‘comunistul demonic’, ambiţios, dezechilibrat, nedomesticit), apoi din ilegalitate; dar faptele istoriei nu au însemnătate, iar faptele prezente, identităţile de dizolvă neîncetat, sunt incerte, nedeterminabile. Se afirmă că ‘mitologia este inconştientul nostru’. Emblema piesei e o pasăre mitologică, visată, o pasăre care ‘e timpul’, şi ‘cu cele trei capete ale ei sfârtecă şi înghite totul …’.
Lirismul piesei e unul al interogaţiei. Ambiţia lui Livian, Liliac (care poate sau nu să fie ‘cel de la miliţie’), Haralamb, Izidor sunt idei, personajele sunt spectrale, un univers de spectre, cu o temporalitate proprie, la antipodul istoriei, al timpului istoric. Comedie violentă a ambiguităţii, ‘O pasăre dintr-o altă zi’ propune, la sfârşit, axul piesei: ‘Cum să-i omorâm pe cei ce ne iubesc? Şi de ce?’.


NOTE:

[1] Observaţia, deşi redevabilă istoriei culturii, nu contravine genealogiei revendicate de chiar Breban, genealogie rusească şi germană modernă.