Humpăcel a murit, pe 14 iulie (cu zece zile înaintea onomasticii mele); avea 14 ani, şi trăise aici, în a treia ei locuinţă, vreme de 10 ¾ ani. Faptul morţii ei subite mi-a adunat gândurile, despre bătrâneţea ei, etc.; duminică seara se chinuia.
Am trăit cu spaima superstiţioasă de moartea ei posibilă.
În ultimele şase luni am redevenit prieteni; a trăit să mă vadă radiolog.
A murit la mijlocul verii.
Deja duminică seara se simţea aşa de rău, şi am bănuit de ce.
Humpăcel era bolnavă, devenise mai apatică.
Vroiam ca ea să fi putut să-şi mai amâne moartea puţin.
Mă gândesc şi că existenţa ei a avut o formă bună. Acea modestie care nu e defetism sau eschivare, ci firescul ce contravine ‘jocurilor culturale’, cutumelor, artificialului.