Ipocrizia eminescologiei curente, obligativitatea evlaviei, amorţirea, torpoarea, copleşitorul ei neverosimil moral şi estetic. Aerul de mausoleu.

Arta colajului critic: Constantin (care îşi aminteşte că, acum 45 de ani, la începutul anilor ’70, Foarţă începuse prin a fi renumit drept critic), etc..

Cubleşan despre artificialitatea ontoretoricii, găselniţă oţioasă. Cubleşan însuşi face metacritică conştiincioasă, şcolărească.

Escamotarea literarului.

Irelevanţa completă, ‘fără fisură’, a multelor pagini despre … Foarţă: criticii au la îndemână numai parafraze pedestre, lucruri fără semiton, banale, prozaice, observaţii boante, terne.

Postarea despre teologul din sec. XVI (cred): absenţa inspiraţiei, a lirismului, a oricărei însufleţiri, e numai colportaj mediocru.

Criticii vor ca literatura, romanele să reflecte ceea ce ei înşişi nu practică: echilibrul, înţelegerea întregului, etc.. Ei nu învaţă să abordeze operele aşa cum le cer altora să abordeze viaţa: neexpeditiv, etc..

Uzurparea, insinuarea că cineva ar avea o experienţă mult mai vastă, etc. (‘moartea lui Hammond a fost întotdeauna …’, când romanul nu e unul ‘recitit a multa oară’).

‘Salt’ şi ‘creşteri stângi’. Priapismul penibil, afectat, ifosele de berbant, puerilitatea, natura fundamental puerilă, ‘necoaptă’, verde, drept care şi e un autor de şarade, acolo unde nu dă expresii ale temperamentului.

Când teologia e redusă la chestiuni de isteţime.

Sb. dim., 180 & 310 mii (ţigări, cola & ed.); vin., 1,54 & 200 & 160 & 24,7 & 72 & 20 mii, şi cinci bonuri [pui, măsline, ceafă, ştrudele, cola, cafele & ţigări, icetea & bilet & prânz & suc, gustare & cafele].
Dum., 60 & 221 & 60 & 89 mii [icetea & prăjituri & harbuz & cafele, gel pentru ţevi]; sb. seara, 138 & mii [ţigări & budinci, etc.].

Trebuie să avem mintea faptelor noastre, să conştientizăm că dileme chinuitoare sunt deja rezolvate, la nivelul comportamentului, să învăţăm din propriile noastre purtări spontane; ne închipuim mai ignoranţi decât suntem, atunci când trupul, organismul deja s-a hotărât, are o identitate. Mintea trebuie adusă la nivelul trupului. (Peisajele de plajă, vipia, vârsta,

Ieri, de la 1 ¾ dim. la 2 ½, interviul bănăţeanului, eschivarea, evazivitatea, minimul, stângăcia interlocutorului, kitschul.

Critica porneşte de la afinităţi (Penelope Lively despre serendipitate).

Nu există semnificaţie morală fără conştientizare; pulsiunile, determinările subconştiente, chiar fiind eficiente, sunt amorale. Evaluarea lor morală falsifică înţelegerea.

Banalitatea însemnărilor terne, inexpresive, acolo unde ar fi fost posibil lirismul, însufleţirea; impresia de mărginire, orgoliu, autocomplezenţă, ca şi izbucnirile contondente ale ‘predicatorului virtuţii’, stropşirile, impresia de minte mălăiaţă, banală, mărginită, greoaie. Mediocritatea tacticoasă, ternă.

Privesc cu dispreţ manipularea trăirilor, sentimentelor, credinţelor religioase ale oamenilor, de către dogmaticieni, prin împovărarea cu prisosul teoriilor, prin pedanterie, prin tot ceea ce îi face ‘dascăli ai Legii’, prin lipsa de măsură, prin dominare, prin specularea mişcării credinţelor pentru a îndreptăţi teorii, e tocmai ‘dominarea bisericească’, înfăţişarea teoriilor ca necesare Bisericii, croirea unei tribune pentru a legitima eclezial ceea ce sunt teorii personale, irelevante pentru norod, întrebuinţarea unei menghine şi a centralismului doctrinar, în dezacord cu pluralismul evreiesc de la începutul erei creştine, când coexistau şcoli, tendinţe, etc.. Chiar azi, bigoţii se prevalează de ‘simţul credincioşilor’, fiind ştiut că acesta e neîntrunibil practic, necuantificabil. Bigoţii vor o ‘metafizică directă’, fără istorie, fără psihologie, fără epistemologie. Istoria doctrinei creştine e aceea, neonorabilă, a unei impuneri descendente, a dictatului, a impunerii unor teorii, care sunt atribuite acelora pentru care ele nu pot avea nicio relevanţă. Acest ‘nesaţ teoretic’ dominator există la Ap. Pavel. Aveau să îl preia grecii din Roma (comunitatea creştină preponderent greacă a Romei). E ceva specific nu religiilor populare, ci sectelor Antichităţii, cu fanatismul şi autoritarismul lor. Biserica timpurie a schiţat o astfel de filozofie, dar fără să o numească drept ceea ce era, ba şi opunând-o ‘celorlalte’ filozofii curente.

Moartea lui Humpăcel: seara, ploaia, dimineaţa.

‘Iar ca sentiment, o lămâie’.

‘Un pas dincolo’ mimează formatul documentarelor, transformându-l într-o convenţie, un element al povestirii, exact în modul în care o face filmul de la începutul anilor ’70, dar confuzia între reportaj şi ficţiunea de gen existase în revistele americane.

Arta deschide o lume a reflecţiei, nu a raţionamentului. În acest sens, ea e completă fără concluziile didactice.

Módele sunt stihiile culturii. ‘Actualitatea culturală’ e o abandonare stihiilor vremii, ‘imperativelor prezentului’. Rolul mimetismului e încă insuficient conştientizat.

Conştientizarea răului, simplismul, demoralizarea cognitivă, regresul.

Creştinismul se interesează mai mult de eroismul standardizat, de eroismul ascetic, decât de dramele umane. Ca orice militantism de grup, tinde către reducţionism, către schematizare.

Deschiderea lui Foarţă, originalitatea alegerilor, independenţa, nonconformismul; eseistica lui învaţă o deschidere, un spirit, nu o ‘metodă’. Convinge prin accentuarea elementului personal, nearbitrar. E ‘a doua obiectivitate’, obiectivitatea secundă, mai pură, comprehensivă. E şi echitatea faţă de valoare, neescamotarea emoţiei sincere. Chiar simbolul, simbolul intelectual, poate să nu fie schematic, redus, distorsionat, arbitrar; simbolul e semnul unei sinteze afectiv-intelectuale, nu al unei caricaturizări temerare. Foarţă simbolizează ceva: dar cu asta accedem în empireul simţirii, nu pogorâm la subsolul închipuirii amăgitoare.
Mai mult, Foarţă e un simbol ‘din viaţă’, mundan; în ce mod îl resimţim pe Foarţă drept simbol9? Dincolo, sau dincoace de opoziţia dintre artificialitate şi sinceritate, există aceea, primară, dintre ‘simbolul metodologic’, şi acela imediat, mundan, spontan, amical (e divertismentul sau, cu un termen care ar putea deconcerta, inteligenţa plebee: ca la Cosaşu, Sorescu, cu care Foarţă e mai înrudit fundamental decât cu filozofii sau cu alţi critici, impresia făcută de inegalabilul Foarţă e la acest nivel). Registrul simţirii e acela cotidian, nelivresc.

Cele câteva postări izbutite: acelea despre London, Leroux, Crichton.

Neîncrederea mea în creştinism ar putea fi rezumată prin afirmaţia că îl găsesc neconvingător în termeni pratici (întâlnim organisme, nu spirite, etc.).

Ideile, teoriile verosimile sunt rare; nu absente, însă rare. Ceea ce criticii iau drept idei sunt extrapolări stângace, etc.. Psihologia contemporană are termeni pentru aceste teoretizări. Se poate accede la idei, însă tonalitatea emoţională a unei opere nu înseamnă idei.