Comparatismul înseamnă istorie culturală, erudiţie (Marino fiind exponentul esenţei acestei direcţii, cel care a realizat-o consecvent, până la ultimele ei consecinţe, dar şi cel care reprezintă fetişismul metodei, valoarea de mantră a chiar termenului de comparatism, pentru cei convinşi de utilitatea procedeului), filatelie, un nivel al înţelegerii satisfăcut cu puţin, necritic, şi, aşa cum o simte un genevez, ‘o lume născocită’, pretinsă; există o placiditate definitorie a acestui mod de logică livrescă. Aşadar, unii dintre autorii ‘Noii critici’ franceze au făcut psihologism (deghizat ca fenomenologie), alţii, istorie culturală. Eruditul confundă lectura sârguincioasă cu înţelegerea. Există niveluri, Lovejoy reprezintă o formă inferioară aceleia a lui Panofsky; o teză poate să existe, ca la Delumeau, subiacentă eşafodajului bibliografic, idee care e, de obicei, o teză banală, crasă, pedestră, a cărei enunţare subliniază ineficienţa erudiţiei, neînmăsură să corecteze simplismul ideii, tezismul. Principiul erorii nici nu e al comparatismului; nu ideea de a compara, de a juxtapune critic, e greşită, ci cauza rebuturilor e mediocritatea obişnuită a comparatiştilor, erudiţi sârguincioşi, iar obiecţiile care le pot fi adresate sunt acelea standard referitoare la ‘erudiţia universitară’, ternă şi banală ca idei. Comparatismul nu e nici el vreun algoritm, ci o formă foarte generală, foarte nespecifică. E o formă a ‘istoriei culturale universitare’; fenomenele nu devin mai inteligibile prin comparaţie, dacă nu sunt, mai întâi, inteligibile prin analiza simplă, cantonată, deoarece comparatistul trebuie să fie capabil de analiză subtilă. Dacă nu e, comparatismul nu face decât să suplimenteze bibliografia, să amplifice eşafodajul de lucrări citate. E faimos comparatismul cutărui genevez; dar nu se observă, în chiar mărturisirile acestuia, că maestrul său reprezenta, de timpuriu în istoria culturii europene, acelaşi principiu (diacronia temelor, resort fundamental al istoriei literare de catedră), şi avea legături cu pontiful american al comparatismului lărgit. Cu alte cuvinte, deja Raymond era la fel de comparatist ca Starobinski, în mod conştient, asumat; orice genealogie rezonabil scrisă a comparatismului indică originea acestuia din studiul universitar al literaturii universale. Mediocritatea şi erorile comparatismului nu sunt ale disciplinei ca atare (care e o formă de studiu universitar obişnuit, nu o metodă, ca fenomenologia sau structuralismul), ci ale reprezentanţilor ei: carenţele filozofice sunt, pur şi simplu, acelea ale ‘gânditorilor de catedră’ obişnuiţi. Revendicarea orgolioasă a identităţii comparatiste e sugestivă pentru fetişism. Pe scurt, comparatismul ca idee n-a făcut pe nimeni un gânditor. Minţile cu adevărat pătrunzătoare nu se investesc în alcătuirea laborioasă de clasoare. (Chiar Foucault nu s-a înţeles drept comparatist, deasemeni nici Panofsky.)
Pedanteria e refugiul şi recursul incompetenţei.