Iorgulescu recicleazã şi într-un articol relativ mai nou câteva truisme, care ţin de ordinul evidenţei imediate, despre literatura lui Istrati: e de ajuns lectura câtorva pagini ale acestuia, sau observarea locului mãrturisirilor ca atare în operã, pentru a recunoaşte cã acesta nu a scris literaturã senzaţionalã, cã scopul şi natura operei acestuia sunt fãrã legãturã cu divertismentul rãsãritean atribuit. (Ca şi pentru Ciocârlie, la Iorgulescu poate sã frapeze nivelul rezonabil, obişnuit, al ideilor literare.) Iorgulescu a avut aerul de a revoluţiona studiile despre Istrati, ‘demonstrând’ ceva ce ar fi trebuit sã fie imediat sesizabil. Istrati nu a fost, nici nu s-a vrut un autor de divertismente rãsãritene, un reprezentant al cosmopolitismului interlop. Succesul ‘demonstraţiei’ lui Iorgulescu probeazã precaritatea culturii literare a celor care citesc lucrãri ca ale lui. Faptul cã aşa ceva a putut trece drept istorie literarã de avangardã, etc., e semnificativ pentru nivelul acelora care o apreciazã ca atare. Imaginea falsã a lui Istrati a fost complet nemotivatã, absolut arbitrarã. Prestigiul lui Iorgulescu provine din enunţarea câtorva lucruri imediat accesibile oricui s-ar strãdui sã cunoascã. ‘Chipul ascuns’ al autorului e unicul chip, şi public.
Tot ceea ce Iorgulescu prezintã drept ‘descoperire’ sunt truisme.