Adnotãrile: stripologul francez, Coleridge, chiar Watson [adnotãrile lui Watson la Pratchett, Miéville, lista comentatã de romane SF; remarcile literare ale lui Watson iau de obicei forma adnotãrilor, ştiu o singurã analizã a lui—aceea a unei cãrţi a tomistului McInerny]. Impresii scrise în formatul unor adnotãri—rezumat, sintezã, gradare sau racursi.

Iubirea e încuviinţarea plenarã a fiinţei celei iubite.

Gusturile mai singulare ale lui Watson—‘Fundaţia’, ‘Dune’, Dna. Rand, ‘Narnia’ (cu toate cã e scrisã în grabã, zorit), ‘Arcturus’, ‘Infanteria stelarã’, ‘Romola’, ‘Autostopistul galactic’. Însã ‘Narnia’, ‘Romola’ şi Dna. Rand mi s—au pãrut cele mai singulare alegeri. Watson are tendinţa nu numai de a se interesa de—ci chiar de a îi plãcea surogate, lucruri nereuşite, etc.. Iar aprecierea pentru ‘Dune’ şi ‘Fundaţia’ chiar e întrucâtva descalificantã. Altfel, catolicul Watson e unul dintre cititorii de SF care mã intereseazã (alãturi de bedefilul francez tomnatec, chiar ortodoxul Hart, arheologul devenit seminarist, Ep. Sigrist).
Citeşte logicã, euristicã, psihologie cognitivã, filozofia ştiinţei, feminism, SF.
Din şapte scrieri alese, cinci sunt de SF (incluzând ‘Narnia’ şi ‘Omul …’). Una e o carte biblicã—alta, un roman victorian defãimat (chiar de Dna. Maitzen—care, în schimb, preferã … ‘Deronda’—poate cã şi din cauza subiectului evreiesc).

Naraţiune sinuoasã şi atenuatã, estompatã, amortizatã, ‘boantã’.

Watson adnoteazã, mai mult decât analizeazã.

Ceea ce spune Paleologu e cã un ‘sens’ trebuie controlat de douã ‘esenţe’; nici mãcar nu sunt de acelaşi ordin. Mã gândesc cã raportul s—ar cãdea sã fie invers—adicã, de la sens, cãtre esenţe. Oricum, maxima lui e incoerentã.

Frumuseţea e a chipului însufleţit, nu a mãştii sau a efigiei.

Edwards, Sf. Vasile, cãrţi ca a ortodoxului Hart (cf. protestantului).

Prin principiile logicii, sunt deductibile linii de comportament, conduite generale, nu strategii.

Lecţionarul din ‘Regi’ al acestei dum. are teofania acordatã Sf. Ilie. Morala e cã Dumnezeu nu se aflã defel în cataclisme şi în stihii—şi se aflã în ‘adierea teofanicã’. Dumnezeu nu e prezent în cataclisme, calamitãţi, stihii; e prezent în ‘adierea teofanicã’.

Blogul lui Watson are nişte linii directoare. Cele şapte scrieri (o Epistolã neotestamentarã şi nişte romane). Nu atât varietatea—care existã—cât ordinea, rânduiala plac la blogul catolicului Watson.

Formatul adnotãrilor.

Naraţiune, adicã, difuzã, estompatã—nu neapãrat prolixã, însã neunitarã.

Blogul catolicului Watson e mai degrabã coerent, bine organizat, bine structurat, orânduit; altfel, literatura discutatã e mai degrabã modestã, sau numai curioasã, etc.. Literar, nu are anvergurã.

Ce îmi spune inima.

Pelagianismului nu i se opune augustinismul. Pelagianismului i se opune ortodoxia. Nu trebuie gândit în termeni de pelagianism şi augustinism—douã reducţionisme, ci în termeni de pelagianism şi ortodoxie.

E interesant cã, deşi le rãscitea, Schopenhauer nu s—a simţit inspirat sã scrie un comentariu al ‘Upanişadelor’; l—a scris, însã, schopenhauerianul Deussen. Rezultatul atâtor lecturi ar fi putut sã fie, la Schopenhauer, un comentariu al ‘Upanişadelor’; n—a fost.

Cuvintele autentic profetice, latura autentic profeticã a Pãr. Bulgakov; obiecţiile stilistice împotriva ambilor sofiologi ruşi le—am pronunţat şi eu—la 24—26 de ani: kitschul, infraliteratura, sentimentalismul neavenit, stângãcia literarã, gustul melodramaticului şi al formei haotice, vagi, difuze, disipate, al divagaţiei sentimentale.

A fi împreunã cu cineva pe care nu—l iubeşti ar fi un Iad mai teribil decât sã nu fii împreunã cu cineva iubit.

Catolicul Watson, Lewis şi ortodoxul Hart spun acelaşi lucru despre ‘Arcturus’; numai Ep. Sigrist e neimpresionat.

Lecţionarul ‘furtunii şi al adierii’, al ‘stihiilor şi al adierii teofanice’—înţelesul era nu cã stihiile îl precedã pe Dumnezeu—ci cã Dumnezeu nu se aflã în catastrofe—furtunã, cutremur—nu se aflã în stihial—ÎNSĂ SE AFLĂ ÎN ADIEREA BLÂNDĂ, care vine dupã stihii; ar putea sã fie şi expresia simbolicã a secvenţei trãirilor Sf. Ilie—furtunã, cutremur, adiere blândã. În fiinţa Sf. Ilie se succed nişte trãiri. Eu cred cã succesiunea se referã la psihologie, nu la metereologie—sunt furtuni şi cutremure psihologice, lãuntrice.

Catolicul Watson a scris o listã de romane SF esenţiale—iar patru sunt din sc. XIX (--din ÎNTREGUL sc. XIX--), trei sunt din al doilea deceniu al sc. XX, douã din anii ’30, şase sunt din anii ’50, patru din anii ’60, şi unul din anii ’80.

Vederea rãului. ‘Numai împotriva Ta, …’ înseamnã cã semnificaţia pãcatului nu e juridicã, ci ontologicã—nu e transgresarea legii juridice ca interdicţie socialã, ci a normei fiinţei; consecinţa e cã nici raporturile nu sunt juridice, ci fiinţiale.

Lumina misticilor e Sacramentul taboric; însã prin ea, Arhim. Teofil înţelegea raza, comunicarea nevãzutã. Raza lãuntricã.

De aceea, ‘ispãşirea’ înseamnã reformare, nu penalitate, nici ‘ispaşã’, amendã, compensare—ci întoarcere.

Înţeleg de ce Biserica apuseanã nu l—a putut considera drept ‘teologul însuşi’ pe acela care a teologhisit nelibertatea Creaţiei (caracterul necesar) şi ‘rãscumpãrarea de la diavol’, ‘ispãşirea’.

Oameni al cãror chip le reprezintã şi exprimã gândirea—mai ales ca portrete.

Existã astfel de versete—cheie, care pun în perspectivã întreaga Biblie (‘Numai împotriva Ta, …’; versetul din ‘Regi’, al ‘adierii teofanice’—verset despre experienţa frumuseţii Lui Dumnezeu; gestul frumos al penitentei, în Evanghelie; frumuseţea celor create); Bloy vedea Biblia rezumatã într—un singur cuvânt. Ieri, însã, eu nu am mai interpretat lectura despre Sf. Ilie în termeni psihologici, de psihologie misticã, ci cu gândul cã Dumnezeu nu se afla în stihii, nu era de gãsit acolo, nu era acolo. Ca şi lumina taboricã, adierea teofanicã de pe Horeb e un Sacrament, un semn sensibil al atingerii harului Lui Dumnezeu.

Primirea predaniei şi a Tradiţiei presupune un climat şi o dispoziţie familiale, cordiale, încrezãtoare—‘ca în viaţã’, fãrã chingile pledoariei şi ale sofisticii. Existã erori la Pãrinţi, contradicţii în Biblie; e nevoie de Tradiţie, de o interpretare. Or, aceasta e vie în sensul cã e primitã în termeni cordiali, familiali—nu de pe poziţia controversialistului. Altfel, se poate pleda orice. Însã ideea e: ‘aşazã—te lângã mine’. Climatul e unul destins, familial, neformal.
Trebuie reprezentat climatul, atmosfera primirii Tradiţiei. Cãci nu sunt unele academice, formale, sau de pledoarie.

E mai bine sã fie denumite cuvântãri, sau discursuri, cãci sunt, aşa cum le credea Tresmontant, cursuri de teologie, nu predici în sensul obişnuit.

Watson şi frecvenţa citãrii; din ‘Leibowitz’ a citat de câteva ori. Cele patru liste—douã, preluate—douã, croite.
Pe ‘Leibowitz’ îl citeazã de patru ori; însã nu l—a mai citat de mai mult de patru ani. Îl citase de patru ori în 1 ¼ ani.
Ar trebui sã se reflecte în frecvenţa citãrilor.

În naraţiuni, genul ţine de iluzionare. Iluzionarea trebuie sã fie reuşitã, senzaţia. Ornamentul e chiar miza. Genul presupune recuzitã. Recuzita e contrariul esenţializãrii, al criticii prin care se ajunge la adevãr, al deziluzonismului, al despuierii necesare.

Consemnarea, definirea, desluşirea unei impresii, elucidarea ei, definirea cât mai exactã.

Pãcatul mi se pare cea mai profundã cheie de interpretare a comportamentului uman; pãcatul, înţeles fiinţial, nu moralismul.

Catolicul Watson e un cititor nepretenţios, cãruia îi plac ‘Dune’, ‘Romola’, ‘Narnia’ şi ‘Fundaţia’.

Nu cred cã ‘spiritul’ atribuit de cei vechi omului e o a treia entitate creatã—ci Duhul Lui Dumnezeu, în om.

Din lista celor şapte scrieri alese de Watson, lipsesc Stapledon, Verne, Gardner, Wells, Dra. O’Connor, O’Brien—însã are ‘Dune’, ‘Fundaţia’ şi ‘Narnia’!

‘Axioma afectivã a Iadului’.

Autorii care puteau fi discutaţi ca argumentaţie, ca armãturã logicã, nu ca viziune. De la romanticii nemţi, filozofii nu mai argumenteazã—ci enunţã, oracular, apodictic, câteodatã sentenţios, o viziune. Raţionamentul e subordonat intuiţiei. Chiar când existã parcele de raţionament şi de argumentaţie, acestea sunt în serviciul viziunii primordiale. Blaga şi rãşinãreanul spun cã de asta îi citeau pe filozofii nemţi; înaintea romanticilor, cazuri au mai existat—întâi de toate, Platon (la care chiar forma dialogalã pune în discuţie orice concluzie), mai ales Spinoza, poate cã şi Leibniz. Nu e fãrã semnificaţie cã Spinoza le—a plãcut romanticilor, iar Leibniz era neamţ.
Filozoful Chartier e cât se poate de hegelian—un autor sibilinic, oracular, învãluit. Aceia ca Noica şi Chartier au vrut sã facã sã treacã drept raţionalism ceea ce provenea de la forja lui Hegel. Raţionalismele lor sunt intuiţionisme drapate.

McE., italianul, japonezul, neamţul, americanul evreu, izraelitul. Romane citabile—ca ‘Leibowitz’.

Bester, Blish, Delaney, Zelazny, sinologul Smith, Wolfe, geologul rus, Anderson, Stephenson. Recomandãrile lui Sadoul; ale Ep. Sigrist (Anderson, Heinlein, Dick, Wolfe; mai ales povestiri).
E dezamãgitor cã Watson alege pleava (‘Dune’, ‘Fundaţia’).

Sadoul, Lacan, Thibaudet, un roman francez, dascãlul de geografie, şi tel. de la Roxana.

Verne, Stapledon, O’Brien, Wells, Gardner& Dna. Shelley& ‘Arcturus’& ‘Leibowitz’& ‘Autostopistul’& ‘Dune’ şi ‘Fundaţia’& ‘Narnia’& ‘Omul …’& ‘Romola’. [--SF& douã romane aparte& capodopera& trei romane obişnuite& fantazia& GKC& romanul--]
Însã ‘Dune’ nu e pe lista celor şapte scrieri—acolo sunt numai trei romane SF.

Verne, Stapledon, ‘Leibowitz’ şi ‘Romola’& preotul, Calvin, Barth şi Feuerbach.
O scriere biblicã, trei romane SF, o fantazie, un roman ingenios, un roman victorian.

Pentru Paleologu, Caragiale nu era un umorist, ca pentru Cãlinescu, ci un dostoievskian şi un paroxistic; ceea ce e absurd.

Malaezianul şi benedictinul.

Cititorii lui Dickens, şi ai lui Butler şi Coleridge.

Catolicului Watson îi displac Lem, Wolfe, Dick; îl încântã Berkeley, însã nu şi Dick.

Policierul lui Breban, şi paradoxul ilustrat în cinema (Wyler şi cinemaul de gen, ca mai delicios); arta se adreseazã afectivitãţii. Arta place, deoarece corespunde cerinţelor unei afectivitãţi.

Artiştii invectivei, veninul şi abjecţia, înclinaţia, ‘viperã’, ‘limba ascuţitã’.

Dacã a trebuit atâta vreme pentru a se descoperi cã Pãr. Rahner nu era, de fapt, interesat de gândirea Sf. Toma, înseamnã cã

Şansa SF—ului de ‘a accede la marile adevãruri umane’ e sã fie parabolã, nu sã încerce realismul. SF—ul poate reuşi numai ca parabolã (de ex., ‘Steaua’).

Necatolicii par mai puţin nemulţumiţi de Pãr. Rahner, decât catolicii.

Lonnergan—fostul student, schiţa& Mansini& Jaki& scandalul Enciclicei& Cardinalul italian. Gnoseologul şi filologul—ambii iezuiţi.
Rahner—Wojtyla şi actualul Papã& Cardinalul vienez& momentul de cinstire, biserica.
Închinatul.
Climatul. Documentarul nemţesc.
Iezuitul şi doi dominicani (englezul şi austriacul).

Nici eu nu cred cã Dumnezeu ‘intervine’—mai exact, nu intervine ca într—un joc pe care l—ar supraveghea.

Semnificaţia, nu ‘faptul’ plat; un fapt e, în realitate, o semnificaţie.

Clasele de prozatori: Balzac& Verne& Beyle& Tolstoi& Novalis& Kleist, Racine& Rimbaud& Bréton& Poe, Lovecraft& Barbey& Chateaubriand& Puşkin& Spengler, Marx şi Troţki& Tolkien [4 x …; Verne şi Beyle; alegerea—LNT, Racine, Kleist—necaracteristicul]. Anticii. ‘Muschetarii’. Racursi. ‘Roşu şi negru’. ‘Muschetarii’. Poe, Verne, Lovecraft, Tolkien.
4 x ….

Trollope, ‘Marner’, spaniolul, Hardy, Dna. Beauvoir, Bellow. Capote şi Faulkner.
Se presupune, pe drept, cã un autor vrea sã spunã ceva cu o carte, are ceva de spus—nu numai sã scrie pag. frumoase, nu doar sã scrie bine—ci cartea, ca întreg, are un înţeles, spune ceva, înseamnã ceva. Iar acest înţeles e unul enunţabil. Semnificaţia unei cãrţi poate sã fie enunţatã direct, cu toate cã ea nu e detaşabilã de roman, ci e numai o laturã a lui. Iar un cititor trebuie sã poatã explica ce a vrut un autor sã spunã cu romanul lui.

O persoanã cu douã naturi ar fi ca un segment de cerc cu douã arce de cerc, subîntins de douã arce de cerc.

Smollett, Mackenzie, Hogg, Doyle, Lindsay.

A enunţa, pe scurt, concis, la obiect, despre ce este o carte—subiect, rezumat, temã, idee, direcţie, sens şi semnificaţie.
Treptat—Ep. Sigrist, apoi ortodoxul Hart, Lewis, catolicul Watson.

‘Narnia’, Miéville, ‘Ghidul autostopistului’ şi Pratchett.

Nefirescul şi artificialul, infraumanul. Nu fatalism—ci activism lucid şi redresare, corectare, cãlire; ceea ce blama belgianul era aferarea.

Cel puţin Shreve oferã precedentul unui blogroll gargantuan (la al meu se vor adãuga sefiştii, canadeza, gravida). Însã, cu excepţia ‘Romolei’, am sistat storsul, mulsul, vrãfuitul—iar cu excepţia doxologiei comune, am sistat şi promovarea blogurilor altora.

Hiatul inacceptabil—la 33 de ani, un hiat de 30 de z.. Şi în concediu!

Aşa cum într—un fel mã aşteptam, Watson scrie rar şi puţin despre ‘Narnia’, ‘Fundaţia’, ‘Dune’ şi ‘Ghidul autostopistului’.
Din întâia, cel mai mult îi plac ‘Nepotul …’ şi ‘Cãlãtoria …’.
Gracq despre Tolkien; Watson, Wright, Ep. Sigrist, seminaristul şi Tournier despre ‘Potter’. Mã întrebasem, azi, cum am ajuns eu la Wright; desigur, de la seminarist, şi nu de la vreun coleg de sait. (Iar acum, sleit, confundam ecranizãrile ‘Narnia’ cu acelea ‘Potter’—şi cãutam, ca atare, printre postãrile despre ‘Narnia’, o apreciere despre cinemaul lui ‘Potter’.)

Uneori, mediocru nu e obiectul, ci gustul nostru pentru el. Mediocritatea e o ‘funcţie a întâlnirii’.

Green, Riddle şi Watson despre ‘Neuromantul’; însã definirea impresiei mi se pare boantã.

Watson—Verne, Gardner, Wells, Dra. O’Connor, Stapledon, O’Brien, ‘Ghidul autostopistului …’, ‘Fundaţia’, ‘Leibowitz’, ‘Narnia’, ‘Omul …’, ‘Romola’.
Watson—ceea ce e dubios (Asimov, ‘Fundaţia’; ‘Dune’, ‘Romola’, ‘Narnia’, ‘Familia Robinson’), şi ce e descalificant (Dick, Wolfe, Lem, robinsonadele verniene …).
Uitasem atât de romanul victorian, cât şi de Sf. Grigore al Tesalonicului—deşi de la acest gând pornisem, înainte cu 9 z.. Însã ‘Romola’ mã fãcuse sã uit de capodopera victorianã—e altceva decât preocupãrile isihaste ale filozofului eclectic. Atât o parte din admiraţii—ca acestea douã—cât şi o parte din estimãrile dispreţuitoare, le uitasem—le uitasem în întregime, complet. Uitasem de ele.

Oamenii care au deprinderea de a citi—Kurp, Dna. Maitzen, Watson, baptistul Gordon, canadeza.
Patriarhul antic.

Teologiile ecumeniste sunt mai întâi despre oameni, şi abia apoi despre crezurile lor, divergente; teologiile ecumeniste îşi propun nu sã dilueze, ci sã extindã, amplifice şi lãrgeascã conştiinţa fraternitãţii—pânã la universalizare, dacã e posibil. Conştiinţa fraternitãţii umane nu presupune un binom. Plecând de la misterul baptismal, conştiinţa aceasta poate sã fie educatã sã observe.

Cu bun simţ. Ceea ce e spus—şi gândit—cu bun simţ şi cumpãtare, şi ceea ce e spus cu pornire.

Nu e deloc la fel, cu sau fãrã. Cu, e bine—schimbã ceva, e 3—D.

Remarci lascive despre vârsta lui Sandahl, Shannon şi a Tanyei; la 29 de ani, iscãleam de zor scurte critici exclamative referitoare la astfel de actriţe.
‘Creierul englez’. Locuinţa& abrevierea& hiatul. Racursiuri. Bedefilul francez& muzicianul& anglofilul.

Acum 7 l.—bine îmbrãcat, înmiresmat, afabil, volubil, prompt.

Prezentul meu. Apostazia existenţialã, negarea prezentului.

Verne, Gardner, Wells, Dra. O’Connor, Stapledon, O’Brien, ‘Ghidul autostopistului …’, ‘Leibowitz’, ‘Fundaţia’, ‘Narnia’, ‘Romola’, ‘Omul care era joi’.

Citeşti o carte pentru a fi stimulat, nu hipnotizat/ adormit de ea, nu narcotizat.

Citind despre Klages, mã gândesc imediat la creştini, catolici şi protestanţi, la bibliştii nemţi, la DB ….

Misticismul diurn, al duhului.

LF—la romanciera americanã, şi la catolicul Watson—ca şi la GM. Ambivalenţa.
A testa. A ajunge sã mã pot pronunţa—neaprioric.

Catolicul Watson, Klages, psihologia, creştinii, teologii nemţi; paleta, ‘Evreii’, ziaristul englez ca narator.
Autorii discutaţi pe blog; evreica. Cf. evreicii. Impulsul. Cf. lui D. Toma—evreica—interlocutoare—22 l..

Se poate face, cel puţin, o selecţie obiectivã, nearb., mintalã, dacã nu fizicã, efectivã, realã, cel puţin cu titlu de experiment.

Viaţa e o sintaxã.

Asamblarea paletei.
Analiza, ca şi creaţia, e ceva obiectiv.

Canadeza—Maugham (‘Ascuţişul briciului’, sau ‘Tãişul briciului’) şi Maalouf; pe de o parte Perec, lista scurtã, etc., pe de alta—Brown, SF, Colfer, etc.. Gândul bunului simţ. Temperarea—în sensul bunului simţ.
Canadeza—Beyle, Perec, Maalouf, Dna. Lessing, Auster, Hamilton—şi Brown, etc.. Pe de altã parte—Brown, însã nu şi King!
Adnotãrile lui Watson—sunt puţine.

Recenzia la ‘Prisme’, culegere de ’13 scurte eseuri’, apãrutã în ’55 la nemţi. În urmã cu 7 ani, când m—a vizitat P. (care nu mi—a mai trecut pragul de 5 ½ ani), am discutat despre cartea al cãrei titlu la preluat un eseist român. Cele 13 scurte eseuri culese în ‘Prisme’ sunt despre Spengler, Veblen, George, jazz, Mannheim, Huxley, Bach, Kafka. Recenzia, la obiect, enumerã patru clase de subiecte; muzica nu putea lipsi. Vorbeşte filozoful, sociologul, eseistul, democratul, scriitorul? Minimalistã, economicã, lapidarã, agerã, vioaie, lizibilã, pare o eseisticã pe care ar fi gustat—o un Paleologu (mai tânãr). Lizibilitatea lui Adorno.
O altã carte pe care o voi citi în Franţa—în trad. francezã.

Un cãrbune al lui Leonardo, vãzut de mine la Londra, era echivalentul renascentist al statuilor greceşti.

Biblia, filozofii, teologii, poezia—ar trebui sã ne însoţeascã tot timpul—‘dinspre viaţã’—ca pe Watson şi Gordon.

Erotismul literar postbelic, comuniunea şi relaxarea.

4 x …. McE., HM, italianul, americanul evreu, neamţul, izraelitul& Saramago& 3 x GM.
‘Parma’, Tolstoi, Dna. E., Dra. A., 4 x CLU, 4 x MS. Cele trei clase—‘Middlemarch’ şi ‘Floss’ (mozartianã)& ‘Bede’ şi ‘Marner’& ‘Holt’, ‘Romola’ şi ‘Deronda’.
Machen, Anderson, Stephenson, geologul rus.
KR, PTC, Lubac, 2 x DB, 2 x KB. BL—italianul& anglicanul apostat.
Sf. Vasile.
Misticii.

Substitutul/ înlocuitorul, surogatul vrajei.

Vârsta, experienţã, istoria, pleavã, gândirea, surogatul—muzicianul, bedefilul tomnatec, etc..

‘Dispãruta’, ‘Jos cu iubirea’, ecranizarea,

SF—ul, goticul ţin de arta naraţiunii, şi sunt urmaşele folclorului fantastic, al basmelor, al naraţiunilor folclorice fantastice.

Complãcându—mã în postura de handicapat, becisnic şi cocoloşit.

Abia la 3 s. de la plecarea din clinicã—joi seara.

Lipsesc Verne, Stapledon, O’Brien, Gardner, Dra. O’Connor, Wells.

Coerenţa şi scurtimea. Ieri, joi, fãcusem patru cafele, şi am bãut tot patru (una, cea de dim., era din ajun; iar a patra cafea fãcutã ieri am bãut—o azi). Cafelele fãcute şi bãute ieri—la 4, 7, 10.

Romanele, naraţiunile sunt un lucru minunat; nu numai naraţiunea modernã. Cu cine au început? Nu în sc. XVIII—nici cu povestitorii Renaşterii—ci cu epopeile antice—cu grecii şi cu indienii, cu sumerienii. Climatul naraţiunilor, al romanelor.

Ceea ce e o pornire, o patimã—fetişizarea tipicului, erotomania.

Experienţa şi iluzoriul, idealul, abstractul.

În viaţã, nici omenia, nici ticãloşia n—ar trebui sã ne surprindã; mai bine zis, ar trebui sã fim pregãtiţi pentru amândouã.

Eseul despre civilizaţie vorbeşte despre Foucault, tinereţea dublinezã, Bierstedt, Childe şi Mumford. Existã şi scrieri, analize, discuţii cu un ton mai impersonal.

Nu mã pot înşela/ nu pot nimic împotriva ….

Natura—Klages, Pelletier (şi ‘ecologia adâncã’), Heneghan, Gracq. Surprinde tonul neveleitar, lipsa de veleitarism—mai ales filozofic şi literar—ale dublinezului.

Însã ceea ce mai citesc despre Klages îmi aminteşte cã sunt stângist, creştin şi admirator al teologilor (creştini) nemţi, cititor de teologie nemţeascã. De 6 l..

Existã bloggeri al cãror blogroll e mai interesant decât blogul în sine.

Forumul& sovieticul& impresia& a testa. Necesarul vârstei.
Mumford şi Childe—la Heneghan. Cãrţile majore.
Elasticitatea. 3—8; 10—12. 8—10 ore/ zi. Vârsta, firesc. Canadezul A., canadeza I., dublinezul —paleta. Musil, etc.—adnotãri.

Istorie, sociologie, filozofie, artã, psihologie.
Teologie& filozofie& istorie& teorie socialã.

‘Adnotãri’, ‘nota despre Childe’. Nuschler şi Heneghan. Prenumele irlandezului; acela al canadezului, acela al canadezei.
Coerenţa.
Nuschler—frecvenţa& douã com. valabile& banalitatea. Axarea practicã pe frumuseţea femeilor. Subiectul tuturor com. lui e frumuseţea.

Ecologia ajungând sã însemne filozofia creaţiei naturale, ea a înlocuit cosmologia filozoficã şi filozofia naturii. Ecologia nu e teoria protecţiei mediului. Accentul punându—se pe relaţionare, raporturi, ecologia a devenit o teorie a naturii, nu numai a protecţiei mediului. Ca ideologie, e marota democraţilor americani şi a Patr. Bartolomeu.

Etaloane sau standarde—‘Romola’, ‘Omul care …’, ‘Narnia’, ‘Leibowitz’, ‘Fundaţia’, ‘Ghidul …’.
Verne, Stapledon, O’Brien, Dra. O’Connor, Gardner, Wells.
Trei din romanele Dnei. Eliot—‘Holt’, ‘Marner’, ‘Beade’—nu sunt menţionate niciodatã.
Existã Hume, Berkeley, Malebranche, Ep. Butler, Sf. Toma, Sf. Grigore al Tesalonicului, Card. Newman, ‘Epistola cãtre evrei’, Whewell, Beattie, Dna. Shepherd, victorienii, logica, psihologia cognitivã, euristica, feminismul, SF—ul, fantazia (‘Narnia’, ‘Ghidul …’, Miéville, Pratchett).
Pãr. Kűng, Pãr. Schall, catolicul Watson. Pleşu despre PD. Pãr. Jaki şi HRP, ≠.
Ar fi a treia mea încercare de a însuma orizontul intelectual al catolicului Watson—la 21 l., şi la 12 z.; uitasem mult—pe unele le uitasem complet—chiar şi ceea ce îmi reprezentam acum 12 z. (palamismul lui Watson, sinteza schiţatã). Feminismul, calvinismul, palamismul, logica şi psihologia contemporanã.

‘Romola’ e menţionatã ca roman citit de mai multe ori, cel mai bun roman victorian, cel mai bun roman al autoarei.

Mai degrabã ca fantezii psihologice, de un adevãr care e cel al artei—din acest punct de vedere, Dostoievski le seamãnã lui Gogol, Poe, de Quincey, unui anume Shakespeare. Virtuozitatea literarã le dã adevãr—pe acela al unor creaţii de artã.

Câteodatã, o carte ne e giratã de încrederea investitã de alţii în ea; ne place, fiindcã le place şi altora, încântarea altora o recomandã. Nu în sensul cã urmãm turma, ci cã existã un capital moral al cãrţii. E o carte care, de ex., le place oamenilor buni. E o girare ‘eclezialã’, şi o admiraţie ‘eclezialã’.

Oamenii se enerveazã fiindcã nu ştiu ce altceva sã facã.

148 de com., în 5 ani.

Cinci autori IMDb (cei doi de joi& muzicianul, anglofilul, avizatul)& bedefilul tomnatec. Bucuria redescoperitã joi. La 2 z.. Înţelegerea procustianã. Egalii. Mirela. Locul. Obez.

Spania, Roma, Parisul/ Franţa, Londra/ Anglia. Mizeria.

THUNDERBALL, DR. NO, COBRA, SMOKEY …, ZIUA ŞACALULUI, CIDUL, THE MECHANIC, ONE MILLION YRS. B.C., L’UCCELLO …, SCORNED, THE FVK, MITCHELL, SHAFT—cãci are tendinţa, blamabilã, de a scrie mai ales despre ceea ce nu îi place.

Mai degrabã un viitor deschis, fluid, nelãmurit, decât prestabilit.

Ciorba de vitã. Mazãrea. Sacramentalul.

19 filme—4+ 6+ 3+ 6 filme.

Cine ştie dacã pseudonimul nu va fi fost inspirat în alegerea numelui tocmai de informaţia despre existenţa scrierii de angelologie a grecului Dionisie (care putea sã fi fost oricine—de la întemeietorul episcopiei Parisului, la episcopul Alexandriei, şi la vremelnicul adversar al acestuia, omonimul Papã al Romei—deasemeni grec; nu se ştie despre care din ei—ori, poate, despre vreun altul—exista ideea cã ar fi scris bine despre îngeri). Poate cã tocmai asta l—a şi îndrumat în alegerea pseudonimului.

Pãrinţii vieţii cenobitice, şi problema sãnãtãţii grupului, a relaţiilor dintr—un grup. Modelul abstract. Elasticitatea.

Recomandãrile lui Sandlin. Muzica. Dansul.
Ca sãlbaticii. Barbaria—şi clasa. Gusturile literare ale lui Sandlin mi—au amintit de gusturile ei muzicale—şi de cinema—şansa la o viaţã.
Romane, literaturã, muzicã, cinema, filozofie, Pãr. Schall, Boutang, Steiner. Evaluãrile lui Mencken. Autorii ‘lui’ LK. Hicks despre o carte a lui Wilder; evreica despre gândirea la o carte—şi dezlânarea efectului. Însã mai ales Pãr. Schall. Şi americanii. Orice mare cititor are de recomandat cãrţi pe care le crede neîndeajuns de cunoscute. Foss, E. M. Roberts. Dna. Hamilton despre Hristos. Romanele irlandezei O’Brien.

‘O razã din frumuseţea ta’.

Ca notã (dublinezul—remarci de istorie şi teorie socialã, încadrate ca eseu conversaţional, lejer)—‘notã’ sau ‘pag.’& ca adnotare (catolicul Watson, patrologul, hispanicul, malaezianul)& ca analizã. ‘Ouroboros’ ca giuvaier. Smith despre Hathaway. ‘Ţapul ispãşitor’, de Brooke. Eiseley.
Limpezirea—de la o s. de la întâiul acces.

Arabescul—şi nu pleava existenţei.

I have a few battered, much-loved Virago Classics that I re-read often, including Frost in May by Antonia White, and Travel Light by Naomi Mitchison

Descrieri—Fitzgerald şi Doctorow.

Ştiu de la trei familii—copiii trebuie duşi la mare (P. şi ‘Foamea’; Dr. S.).

E o lapalisadã aceea cã scriitorii nu sunt cei mai buni judecãtori ai propriei literaturi—şi e inutil sã speculãm despre cauze—care pot sã fie oricare.

Racursiul—şi rezumarea: sublinierea a ceea ce mi—a vorbit, într—o carte.

Chabon spune cã ‘Drakkarele’ e delicioasã, încântãtoare.

the most unlike book you have read since childhood. And probably also, the most delicious

Aşadar, dublinezul: notã/ eseu conversaţional, discuţie de istorie, filozofie şi teorie socialã. Folosirea inteligentã a lecturilor anterioare& a compara. Adnotarea se potriveşte unei scrieri; o notã—unui autor, unei idei. E ceva discutat pe scurt, la obiect, însã imaginativ.

Ieri (dum.)—douã idei—sumaţia\ a compara—în rezumat, pe scurt, ceea ce rãmâne, ceea ce face faţã, ce pot recomanda.

Mai multã inteligenţã (sau, evlavie practicã)—decât evlavie formalã. Mai degrabã Sf. Leon I, decât Sf. Grigore I.

Gracq gusta Lovecraft, Tolkien, Poe, Barbey, goticul lui Balzac, Verne.

Bunul simţ şi firescul trebuie sã ne facã sã înţelegem cã Matei C., Barbey, uneori Balzac, au scris literaturã de gen—nu altfel decât Poe; evreul sudamerican pãrea gata sã accepte ideea, şi era conştient cã Poe e un scriitor de literaturã de gen—chiar dacã neghettoizatã. Matei C. şi Barbey scriau literaturã de gen—spre deosebire de Camil P.. Ceea ce Holban nu vedea—însã Stevenson, da. Romantismul a respectabilizat genurile.

16 l.. 16 ½ l.. 16 l.—de la momentul londonez; poezia, etc..

‘Cordwainer Smith whose work even more than forty years after his death remains to me the greastest literature the science fiction has produced yet’ (Eloiza, cãreia îi mai plac şi Lafferty, Walton). Mã gândesc, din nou, la Sadoul, istoricul şi romancierul.

Cele patru antologii citite.
Tarabe—la 20 l..

Mã orientez dupã vernieni (‘Morgan’, JG, IH, catolicul Watson), Sadoul, Ep. Sigrist.

Fotografiile şi editarea, tipãrirea, reuşita.
O carte e la fel de distinctã (de alte cãrţi ale aceluiaşi autor), la fel de autonomã, ca un obiect fizic.
În lista lui Sandlin—care e una de romane, nu de cãrţi în general—trei sunt de fantezie, altul e un roman SF, altul e de un autor SF, trei romane ale unor autoare, şi legendarul Prokosch. De fapt, Prokosch şi Carter sunt amândoi legendari, pe al doilea îl ştiu şi sefiştii. Din nouã romane, patru sunt de scriitoare.
Garner, articolul, prenumele, matematicianul, catolicul Watson, Miéville.

Cele trei etaje ale existenţei: vraiştea& banalul, prozaicul, rutina& dinamicul. Faţã de vraişte, prozaicul e o rutinã—echilibrul, descleştarea, cumpãtarea, autotr.. Echilibrul e un progres; e mai mult decât vraiştea, haosul, irosirea.

Caracterul fals satisfãcãtor, fundamental nemulţumitor, al compulsiunii. Cu ceva se trişeazã. Existã o uşurinţã perversã şi monotonã a eşecului, o uşurinţã ternã, şi care sperie.

Dum., alte douã idei—însumarea/ compararea (efectul cumulativ) şi rezumarea, enumerarea meritelor.
‘Religia’—ed., şi ‘Geniul creştinismului’.

Celor cinci autori li se adaugã Saramago, Kundera, Eco, însã din lista de zece cãrţi, lipsesc doi autori.

Critica sã ia forma umorului calm, a calmului amuzat, nu a indignãrii şi a vituperãrii. Ci oblic—ca la Ep. Sigrist, o împotrivire raţionalã, domoalã, nefanatizatã, elasticã, dezîmbâcsitã.

Reabilitarea şi girarea lui Lonergan—redresarea gustului: mai întâi, italianul—tocmai un european (s—ar fi crezut cã BL nu înseamnã prea mult pentru europeni, cu toate cã a predat la Roma înaintea Vaticanului II), apoi benedictinul Mansini şi Weigel sau Nowak—şi, mai ales, anglicanul apostat. Italianul, mai ales—analize, nu numai aprecieri generale, ci discutarea analiticã, la obiect.

Azi, marţi, nouã scrieri de listat—însã una, o corespondenţã filozoficã de pe vremea deismului, cere lecturi prealabile, citirea altor scrieri ale Ep., nu se începe cu ea.

Gustul Sf. Toma şi al catolicului Watson pentru Boeţiu, care e un anti—Abélard (gândul mi—a venit fiindcã îl confundam pe Abélard cu Boeţiu, vãzusem cã Watson recomandã un eseu despre Abélard, iar aprecierile de—acolo erau cam severe; însã era vorba, nu—i aşa, despre Abélard, care nu ştiu sã fie unul dintre autorii catolicului Watson—pe când Boeţiu este).

O autoare, un eseist care recomandã cinci romane scrise de femei, şi un filozof feminist şi cu gustul feminismului; toţi trei, cetitori de SF.

Latura de ‘panenteism’, pozitivitate şi afirmativitate a ortodoxiei—Patr. Bartolomeu (cf. azi, marţi), Mitr. Ware, recenzia dublinezului, sublinierea afirmativitãţii, a atitudinii pozitive.
Gândurile mele fiind toate strâmbe, îmi sunt deajuns şi gândurile ‘numai drepte’, doar juste, ale altora—ca Patr. Bartolomeu (‘pe secetã, e bunã şi ploaia cu grindinã’).
Ecologia şi ecologismul patrologului se coreleazã cu atenţia cotidianã faţã de naturã, atenţia ‘de toate zilele’, cum spune rugãc..

Adnotãri şi analize. Maugham, Maalouf, Dna. Lessing, Auster, Hamilton, Saramago, Bolaño, Eco, DeLillo, Kundera, Dna. Byatt, Dna. Atwood, W. Gresham, Zafón (pentru ‘Jocul îngerului’), ‘Divisadero’, Powers, ‘Bartimaeus’, ‘Frânghia’, Moorcock.

11 din cele 19 cãrţi de la început—dincolo de clasicii renumiţi (Donne, Browne şi Taylor; Hazlitt, De Quincey—de care poate cã vroiam altceva, Ruskin, Tanizaki şi Ponge).
Împotriva catolicului Watson—Dick poate avea acelaşi rol şi loc ca şi Chesterton, pentru cineva.

Ca eseist (însã mie şi ca narator), turcul i se pare pozeur, afectat, nesincer, teatral.

Romanele scurte—‘sub 200 de pag.’. (Însã: care format? Şi ‘peste câte’ pag.?)

‘Norrell’, ‘Leibowitz’, Atwood, Moorcock.

Pozitivitatea, afirmativitatea sunt o formã de curaj, de neînfricare—nu de prostie boantã.

Eseistul Sandlin, semidoct cu dichis şi cu ifose în genul sefistului Wolfe, stâlceşte numele lui Messiaen şi Andersen—nume pe care chiar el alege sã le scrie. Nu are autenticitate—cum au cusurgiul Kurp, Dna. Maitzen, catolicul Watson, evreul Myers, ortodoxul Hart, protestantul Milliner, dublinezul, etc..

Descoperirea femininului. P… scriu cel mai bine; lor le revine întâietatea. Dintre romancieri, sunt admişi numai sefiştii—plus Prokosch.

‘Nu m—aţi învãţat decât de bine, întotdeauna.’

Eseistul autumnal Sandlin recomandã 42 de cãrţi (despre unele scrieri ne asigurã chiar el cã sunt CĂRŢI), şi 18 filme—şi, mai ales, muzicã. Deasemeni, doi notari ai istoriei trãite, asumate—lakistul şi grecul.

Lecţia din viaţã trebuie aplicatã şi în literaturã—ORICE are plusuri şi minusuri, e inegal, maniheismul e fals, distincţia trebuie operatã în interior.

Mãrturii—însã credibile şi convingãtoare.

Doi dintre autorii canadezei—portughezul şi sudamericana.

Cã viaţa ar fi întregul acesta mişcãtor şi ambiguu.

Marţi—mãdularul infim, pricãjit—primul aşa de mãrunţel.

Crescut de puritani pudibonzi reprimaţi, aerieni şi ostili firescului.

Chipul, tenul, carura& vocea, dicţia& mintea& hainele& familia& cultura& stilul& farmecul& afabilitatea.

O alternare încântãtoare de umor afectuos, necontondent, lejer, şi tandreţe, deschidere—licãrirea. Umorul e un rezultat; ironia, satira, sarcasmul, parodia sunt un procedeu—şi o şarjã.

Cele şase cãrţi ‘de gândire’ ale lui Sandlin (patru de filozofie—esteticã, religiologie, filozofia reprezentãrii; despre douã nu ştiu nimic) ar putea avea un rol similar acelora de teologie.

Englezii (Lamb şi Hazlitt), dublinezul, adnotãri, catolicul Watson (şi Asimov), protestanţii Milliner şi Gordon, ortodoxul Hart, englezul, romanciera americanã, canadezul şi Patriarhul antic, canadeza şi SF—ul (divergenţe marcate), eseistul.
La cei trei existã SF—ul; la catolicul BW şi la eseist existã întâietatea ‘Omului …’, primatul.

Superstiţia e o formã de naivitate metafizicã. E o metafizicã proastã, greşitã, nereflectatã, grunjoasã. E o abatere de la înţelegerea cauzalitãţii, şi o demobilizare a gândirii.

Cadranele eseistului sunt aranjate cronologic.

Pentru Sandlin, dimensiunea istoricã înseamnã dimensiunea colectivã trãitã, asumatã, înţeleasã. E o abordare imaginativã, polarizatã de dimensiunea aceasta colectivã, a grupului.

Un critic literar ca modernistul Ford mã aştept sã judece mai degrabã ca (jamesianul) Eliot—pe când lui Chesterton e firesc sã îi placã ‘Inglesant’.
Beckford, ‘Inglesant’, Chesterton, Tolkien, Gracq, catolicul Watson, eseistul. Ep. Sigrist e un caz mixt—pentru Tolkien, fireşte, însã fãrã Chesterton!
Eseurile recomandate.

Istoriile literare.
Romane recomandate de Chesterton, Sadoul (romancierul).
Stripologul francez ‘Morgan’—noul.
Omiterea îndelungatã a derulãrii. Ruloul.

Imaginaţia e doar aproximarea existentului, nu prefigurarea viitorului. A da o idee precisã despre ceva viitor înseamnã a şi fi capabil sã—l creezi.

Ca mãsurã a transformãrii, nu a degradãrii sau a entropiei, timpul va rãmâne.

Ţelul omului nu e neschimbarea—ci fericirea, care e întotdeauna prezentã—şi dinamicã. Nu adinamia. Închipuirea e o fericire discordantã.

Missa serveşte ca memento al faptului cã omul trebuie sã se roage—şi cum anume sã se roage; e şi model de rugãc., îndreptar. Missa e, pe scurt, rugãc. comunitarã, scânteia.

Şase filme ale lui Brooks.

Frica poate fi o ticãloşie nu mai micã decât rãutatea.

Catolicul Watson despre alte cãrţi ale lui FH& Ep., despre timp—cf. ieri—şi un vechi romancier englez reabilitat& baptistul, despre fostul secretar general al ONU—şi cetitorii acestuia.

Unsprezece cãrţi începute (romanciera americanã, italianul, atonitul, SF, neamţul, policierul, Zaciu, ortodoxul francez, Tudoran, biblistul, iezuitul francez).

I—am atribuit bedefilului tomnatec douã tipare literare greşite—pe când formatele lui sunt adnotarea/ glossa, şi analiza—nici microeseul schopenhauerian—nici carnetul—şi nici memorialele la obiect, lapidare. Ceea ce nu existã la el sunt eseurile conversaţionale scurte (‘pag.’, sau ca notã despre o tezã, teorie, etc.).

Nevãzutul e real—deprinderile, ‘cum ai apucat sã …’,

La ‘Morgan’, ‘supranaturalul’ nu (mai) înseamnã ‘har’, ci ‘fantastic’.

Formatul propriu lui ‘Morgan’, formã sui—generis, era totuşi mai degrabã un jurnal, cu scurte analize impersonale—aşadar, un carnet.

O pacientã îi spune medicului cã noaptea tuşeşte, scuipã, etc..
--Ce fel de pernã aveţi?, o întreabã bãtrânul radiolog.
--Albã; nu e galbenã, sau ….

Nãravul de a comunica descoperirile şi concluziile—în loc de a le stoca.

Una din încântãrile majore ale cinemaului sunt femeile.

Existenţa trebuie scrisã, înţeleasã şi gânditã ca de un Tacit—în virtutea unei convingeri, şi nu în derâdere.

Pentru criticul pe care—l citesc în prezent, calitatea începe de la 5—iar acceptabilul, de la 4.

Minunea nu e intervenţia înţeleasã ca suveranitate (ca la Hume şi ca la scenariştii hollywoodieni). ‘Credinţa în minuni’ nu e o tezã extrinsecistã.

Orice instituţie e o pervertire şi o deformare, o denaturare; în Bisericã, adevãrate şi sfinte sunt Sacramentele, nu instituţiile. De ex., monahismul instituţional; v. Sf. Simeon, Patericul, medicul orãşean, etc..

Înţepãtura, strângerea& cetitorul de SF& impresia& teritorialitatea, zâmbetul strâmb, viclean, pieziş& ieri—numirea, ‘neanunţarea fetelor’. Perechea.

Figura uleioasã, alunecoasã şi vicleanã, şireatã, a palamistului rus.

Viaţa înseamnã licãriri, trenãri, rãscruci.

Blogurile cele mai interesante sunt ale unor celibatari (ironistul, malaezianul, patrologul, Ep., catolicul Watson), pe când blogurile cele mai reuşite sunt ale unor cãsãtoriţi (cusurgiul, preotul, hispanicul, bedefilul nevrotic). Celibatul ca solitudine e nevrozã—când nu e harismã, strãdanie, etc..

Dintre actriţele aliniate de Brass, în grila mea au trecut Dnele. Sandrelli, Grandi, Caprioglio (ambele, ştiute din ’93, din filmele altora), Koll, Dellera, Katarina Vasilissa (douã prenume, ca la Ann—Margret), Garavaglia, Galiena, Cupisti, pe care e pãcat cã n—a dezbrãcat—o (însã au fãcut—o alţii, mai inspiraţi!).

Din muzica ascultatã de eseist, lipsesc Mozart, Bach, ruşii—de la

Nu scrie chiar despre tot ceea ce citeşte; îşi permite sã fie selectiv. Scrisul e rezultatul—nu consemnarea.

Dna. de La Fayette, Mishima, 2 x Durrell, H de B, 2 x JV. ‘La 5 cãrţi’.

Sandlin—bunul simţ, fineţea, subtilitatea, artisticitatea aparte, întorsãtura de artã.
A testa. Rezultat din experienţã, nu din decizii apriorice. În echilibru cu siteul lui Sandlin—mai ales pe latura literarã, a cãrţilor. Mai ales ca literaturã discutatã şi recititã.

Iubirea eroticã, finitã, compactã.

Lâncezirea, dezlânarea, destrãmarea.

PC, Bloy, Sandlin, canadeza, BW& dublinezul.

Unui cititor nu ar trebui sã îi fie ruşine sã aibã legãturi ‘de (numai) câteva luni’ cu o carte—aşa cum avea Hazlitt—e mai bine decât deloc, marcheazã o epocã. Nu atât revii la ea—cât o citeşti cu nesaţ o anume vreme, câtva timp, ceva vreme. E binele unei epoci.

Ştim din experienţa cotidianã cã nu existã înaintare veritabilã fãrã pocãinţã, fãrã ‘conştientizarea rãului’. Regretul e însã deja ca iluminat din interior de optimismul intenţiei de schimbare. E o pãrere de rãu ‘în numele schimbãrii’, venitã din partea deciziei de a schimba ceva. Aspiraţia redresãrii poartã ‘conştientizarea rãului’, de la voinţa de redresare şi de a schimba se porneşte. Rãul trebuie denunţat mai întâi. Conştientizarea lui e denunţarea lui.

E interesant cã Sandlin, eseist preocupat de istorie şi interesat de filozofii realişti (Otto şi Bachelard), autor care îmi aminteşte de Gracq, admirã mai ales romane SF şi fantastice (douã romane SF, şapte romane fantastice, romanul unui autor de SF)—şi patru romane analitice, psihologice; motivul pentru care existã un al patrulea cadran de selecţii literare e cã mãcar cinci din cele şapte cãrţi de—acolo sunt destul de reputate.

Ceea ce e o afirmare a minţii, a funcţiei critice, a autonomiei. Pe de altã parte—şi în alt registru—ceea ce trece ca ‘dependenţã’ a fiinţei: aceea faţã de substratul metafizic necuprins al existenţei—e o relaţionare ascunsã, filialã, nu sclavaj, nu servitute. ‘Robia’ e o aproximare cam improprie—şi o figurã retoricã—corectatã chiar de Biblie. Nici Biblia nu admite cu adevãrat limbajul sclavajului.

Ep. Sigrist cita din penultimul roman al lui Peacock.

‘Momentul afectiv’. Fiinţa e definitã de afectivitate.

Mã intereseazã ceea ce scrie catolicul Watson despre Asimov; însã a scris puţin, câteodatã.