Lumina Schimbãrii la Faţã e semnul vãzut al dumnezeirii prezente în umanitatea îndumnezeitã şi fãrã cusur a Lui Iisus. Dumnezeirea nu strãluceşte cu luminã vãzutã. Lumina vizibilã e numai semnul—sau, dacã vrem, Sacramentul; altfel, ea nu e lumina Lui Dumnezeu mai mult decât trupul real al Lui Iisus e trupul Lui Dumnezeu. În ambele cazuri, e vorba despre trupul şi lumina omului unit în chip desãvârşit cu Dumnezeu. Dumnezeirea e mijlocitã de şi în umanitatea nepãtatã a Lui Iisus—Iisus însuşi fiind Sacramentul, semnul vãzut al comunicãrii unui har nevãzut, cu care e indisolubil unit. Aceastã luminã materialã şi vizibilã izvorãşte din firea creatã. Pe Muntele Schimbãrii la Faţã, Iisus strãlucea cu lumina suprafireascã a umanitãţii Lui îndumnezeite. S—au mai vãzut sfinţi care, în anumite momente, sã strãluceascã cu o luminã neobişnuitã; chipul lui Moise, pogorât de pe munte, e numai un exemplu. Interpretarea palamistã a Schimbãrii la Faţã e fie incoerentã, fie conştient absurdã (atribuie materialitate dumnezeirii, face din ea un fenomen cosmic). Dumnezeirea e nevãzutã; omul Iisus e chipul vãzut al Lui Dumnezeu. Dumnezeu nu e niciodatã un fenomen în rând cu alte fenomene, nu trebuie cãutat între cele din planul experienţei analitice. Lumina Schimbãrii la Faţã putea fi manifestarea dumnezeirii, semnul ei vãzut. Altfel, palamismul vãdeşte atât o înţelegere monofizitã, cât şi una materialistã (ca a lui Tertulian şi a stoicilor), atribuind materialitate şi fenomenalitate Lui Dumnezeu.
Lumina vizibilã, adresatã simţurilor, e creatã. Ceea ce percep simţurile e materialul, aşadar creatul. Dumnezeu nu e niciodatã un element din planul experienţei.
Veniţi, aşadar, sã vã împãrtãşiţi din umanitatea îndumnezeitã, preschimbatã, desãvârşit unitã cu Dumnezeu, a Lui Iisus.
Sinopticilor era firesc sã le fi plãcut acest eveniment; ceea ce se numeşte ‘cristologie ascendentã’, sau ‘de jos’, e o încercare de a aproxima narativ teologia divinizãrii. Adopţionismul însuşi e o încercare, poate stângace, de a se apropia de acelaşi mister al îndumnezeirii. Evangheliile sinoptice sunt fermecate de îndumnezeirea omului Iisus. Uneori, par sã şi—o explice în termenii adopţiei; oricum ar fi, Schimbarea la Faţã, tradiţional situatã pe Muntele Tabor, e unul din evenimentele consacrãrii, sau ungerii, sau investirii omului Iisus. Ele justificã titlul de Mesia. Pe munte, Iisus e uns, consacrat cu Sf. Spirit. Sf. Spirit e ungerea de la Dumnezeu. Dacã nu putem vorbi, pentru sinoptici, de o adopţie propriu—zisã, putem, în orice caz, vedea o gradare—o jalonare care ia chipul gradãrii, al treptelor. Botezul la Iordan a fost o primã ungere sau consacrare, iar Schimbarea la Faţã a omului Iisus e o alta. Sunt semne vãzute ale predilecţiei Lui Dumnezeu pentru Fiul Sãu unic. Sunt desemnãri, ungeri, consacrãri, sfinţiri. Pe munte, umanitatea Lui Iisus e desemnatã ca sfinţitã, împodobitã cu preaplinul divinizãrii, care se revarsã sacramental, într—un semn vãzut. Dumnezeirea intrã în planul fenomenelor ca semn—la fel va fi şi cu trupul Învierii, al Lui Iisus.
La Iordan, botezul pocãinţei se transformase în botez al alegerii, al consacrãrii, al desemnãrii, al sfinţirii; e corect sã spunem cã unii dintre martorii Lui Iisus I—au înţeles predestinarea în termeni adopţionişti, aşa şi—au explicat ei ceea ce vedeau. A fost necesarã o desluşire treptatã pânã sã se ajungã la formulãrile cristologice ale Sinoadelor. Încã un cuvânt despre Schimbarea la Faţã. Prezenţa lui Ilie, simbolicã, e interesantã—cãci alãturi de Proorocul Moise nu apar nici Noe, nici Patriarhii, nici David sau Isaia.
Sfinţirea modificã însuşirile trupului—sau le deblocheazã pe cele existente. Existã astfel de ‘momente ale sfinţirii’. Iar Iisus era sfinţit în cel mai înalt grad.
Oamenii cãutau sã—l întâlneascã pe Sf. Toma numai ca sã îi vadã chipul. Aceasta e mãsura sfinţeniei.