Zãmislirea neprihãnitã

Zãmislirea neprihãnitã




‘Neatins de urmãrile pãcatului’, nemaculat de urmãrile pãcatului, nu înseamnã mântuit. Înseamnã predestinat, adicã nãscut într—o condiţie superioarã, favorizat ontologic, pentru binele întregii Biserici. Vedem, în VT, cã Proorocii erau predestinaţi. În acelaşi sens, Deipara nu ‘se naşte mântuitã’, ci favorizatã ontologic, îi e acordatã o condiţie superioarã, mai aptã de a primi harul; iar aceasta nu se face arbitrar, discreţionar, ci numai la împlinirea unui anume timp al mântuirii. Era necesar ca ea sã vinã dupã Moise şi Ilie. Fusese necesarã o pregãtire îndelungã a unui neam. Poporul întreg fusese predestinat—şi, apoi, fiica lui. Aceasta e o iconomie, nu ceva discreţionar. Dumnezeu ţine cont de legitãţile fiinţei. Deipara însãşi intrã în scena istoriei abia la împlinirea timpurilor, nu mai înainte.
Biserica Romei, purtãtoare de cuvânt a Bisericii universale, nu a sugerat niciodatã cã Deipara se ‘mântuieşte fãrã Hristos’. A te naşte fãrã sechelele Cãderii nu înseamnã a te naşte mântuit. Încã şi protopãrintele Adam urma sã se mântuiascã—iar Calendarul ne învaţã cã s—a şi mântuit, prin harul Lui Dumnezeu—şi, desigur, nu ‘fãrã Hristos’. Deipara s—a nãscut ca Protopãrinţii neamului omenesc—nemaculatã de urmãrile pãcatului. Însã condiţia adamicã nu e una mântuitã—ci care abia are nevoie de completare/ mântuire, de aflarea limanului celui sfinţit.
Condiţia adamicã, fãrã urmãrile Cãderii, nu e invincibilã—Cãderea a demonstrat—o.
Maria se naşte înafara urmãrilor Cãderii. Ea nu e, prin aceasta, mântuitã. Însã e adusã la starea adamicã, e omenirea readusã la condiţia dinaintea Cãderii, neşubrezitã, neatinsã, nepângãritã. Readucerea condiţiei umane la starea neprihãnitã dinaintea Cãderii nu e un act discreţionar al Lui Dumnezeu, ci o revãrsare de har care a presupus conlucrarea Izraelului. A fost nevoie de pregãtirea poporului întreg.
Primirea harului Zãmislirii neprihãnite într—o persoanã a cerut alegerea unui popor, şi o pregãtire îndelungã; nu s—a fãcut fãrã cooperarea neamului omenesc. Iar înrudirea cu rodul acestei persoane zãmislite neprihãnit se face prin ‘pãzirea poruncilor’, care transformã şi deschide cãtre primirea de har. Rostul Zãmislirii neprihãnite a Mariei a fost naşterea Lui Iisus—iar rostul naşterii Acestuia, înrudirea cu El, aşadar înfierea—iar aceastã înfiere se face prin ‘pãzirea poruncilor’—aceasta e calea. ‘Semipelagianismul’ rãsãritean, optimismul ascetic, nu înseamnã ‘mântuirea prin fapte’, ci cooperarea inteligentã.
Maria, zãmislitã neprihãnit, e omenirea restauratã la starea dinaintea Cãderii; e o omenire incompletã, care încã are nevoie de desãvârşirea, de completarea venitã prin cooperarea voluntarã la îndumnezeire. Maria nu se naşte îndumnezeitã, sfinţitã, ‘mântuitã’, ci are nevoie de toate acestea—şi ajunge la ele prin cooperarea liberã cu harul.
Pentru Deipara, starea adamicã nu înseamnã garantarea mântuirii—aşa cum nu însemnase nici pentru Protopãrinţi; însã, acolo unde aceştia dãduserã greş, ea n—a greşit. Cu Maria, omul e ca şi creat din nou—iar cu Iisus, e adus la împlinire, e completat, e desãvârşit. Crearea omului nou, ‘din Cer, ceresc’, e una în trepte—mai întâi, Izraelul în ansamblu—apoi, Maria, restauratã la condiţia adamicã, nepãtatã—apoi, Iisus, în care umanul e completat, adus la termen. Existã, cu alte cuvinte, o lucrare istoricã, o gradare istoricã şi filogeneticã, o iconomie.
Aceasta e filogeneza mântuirii neamului omenesc, iar Zãmislirea neprihãnitã e penultimul capitol al acestei filogeneze îndelungate.