Despre Henri de Lubac

Despre Henri de Lubac



Privitã numai din punctul de vedere exterior al catalogului teologic, impozanta operã a iezuitului Lubac enumerã: teologie istoricã (exegezã, supranaturalul, Pico), dogmaticã [’38, ‘77]—ecleziologie [’53, ’67, ‘69], misiologie [‘46], ideologii politice [’44, ‘45], religiologie [’51, ’52, ‘55], studiile despre Teilhard apãrute în anii ’60; dupã cum se vede, unele subiecte marcheazã faze.
Ca rang, Lubac face parte din elita teologicã a sc. XX—alãturi de Rahner, Barth, Bonhoeffer, Teilhard. E unul dintre cei câţiva teologi de primã însemnãtate.
Prima caracteristicã remarcabilã a operei Pãr. Lubac e dimensiunea socialã şi istoricã. Subiectele sunt situate în social şi istoric. E un punct de vedere istoric şi social asupra problematicii religioase.
Dacã antebelicii se numiserã modernişti, interbelicii şi discipolii lor postbelici (care au început sã scrie în anii ’40—’50) s—au numit ‘Noii teologi’ (iar postbelicii, ‘progresişti’). ‘Noua teologie’ aşa cum au scris—o mai ales francezii (şi asociatul elveţian al iezuiţilor lyonezi) era o argumentare istoricã a unor poziţii teologice; conjunctura instituţionalã fãcea necesar preambulul istoric. O tezã neconvenţionalã nu putea fi avansatã fãrã o argumentare istoricã.
Lubac avea 42 de ani când a publicat prima carte. Ca autor, rãmâne ilustrativ pentru latura istoricã a ‘Noii teologii’, laturã nekantianã şi neepistemologicã.
Multe din scrierile lui sunt discuţii istorice, opere ale savantului preocupat de adevãrul teologic. Dincolo de adevãrul istoric, de expunerea dimensiunii istorice, existã grija pentru adevãrul dogmei. Preambulul istoric instituit de ‘Noii teologi’ (Lubac, Daniélou, v. Balthasar, Chenu şi Congar) a accelerat maturizarea teologiei catolice. A fost cercetare istoricã în serviciul progresului. Anvergura ştiinţificã a unora dintre ‘Noii teologi’ rãmâne impozantã.
A fost un autor foarte important pentru Ratzinger şi Wojtyla—iar unii îl considerã un martor mai competent decât Congar al desfãşurãrilor de la Vaticanul II.
S—a aflat în vizorul ortodoxiei romane preconciliare.
Însã Lubac nu era cu adevãrat un modernist—ci un progresist foarte moderat, interesat de aspectele, de fapt de subiectele mai prozaice ale reflecţiei—societate şi ideologii, istorie, ecleziologie, misiune, religiologie. De aceea, el nici nu e un preferat al stângii teologice catolice; însã moderaţii îi obiecteazã fie teologia harului (de ex., Jaki), fie teilhardismul, cãci e vãzut ca un propagandist al teilhardismului.
Lubac a reprezentat idealul de progresism moderat al lui Ratzinger—spre deosebire de progresismele marcate (Rahner, Congar) sau radicale (Kűng, Schillebeeckxs). Ca şi la alţi ‘Noi teologi’, enunţurile lui teologice survin ca şi concluzii ale teologiei istorice. Istoria servea de vehicol, justificare şi alibi al înnoirii teologice. Enunţurile teologice sunt concluzii ale cercetãrii istorice.

În catolicism, limbile europene moderne fuseserã rezervate mai ales scrierilor mistice, ascetice, religioase în sens larg, sau de îndrumare duhovniceascã—uneori, şi exegezei biblice; însã catolicii nu scriau teologie majorã în vernacularã. Şi a mai fost ceva—de fapt, mai important decât întâietatea latinei. A existat întâietatea teologiei de catedrã inspiratã de Gaetan şi alţi câţiva comentatori tomişti. Patru veacuri de teologie latinã de catedrã, de la Reformã încoace, pe urmele lui Gaetan şi ale altor comentatori, teologie pedantã şi indigestã, vlãguiserã gândirea catolicã, cel puţin pe aceea oficialã; celor ca Lubac (care deja nu mai fãcea pionierat) le—a revenit sã facã din limbile europene moderne, limbi ale teologiei catolice—ceea ce Mőhler fãcuse mai demult la nemţi, Newman la englezi, iar atâţia modernişti antebelici, la francezi.
Teologii ca Lubac începeau sã scrie într—un climat care nu încuraja noul, chiar când acesta mergea în direcţia firescului.