Despre ‘Noua teologie’

Despre ‘Noua teologie’






În linii mari, despre aşa—numita ‘Nouã teologie’ se poate spune ceea ce credea un englez despre modernismul antebelic: orientãri divergente sunt grupate arbitrar sub o titulaturã comunã—existã o sumedenie, un mãnunchi de ‘noi teologii’. E un fapt cã Vaticanul II a fost mai degrabã rezultatul noului climat, decât începutul schimbãrii. A fost luarea de cunoştinţã a faptului cã ceva se schimbase, nu doar cã era pe cale sã se schimbe.

Pe axa gândirii euharistice: catolicism (tomism, Trent)—Luther—Calvin—Zwingli, se poate spune cã unii teologi catolici germanici (Rahner, Schillebeeckxs, Schoonenberg, ‘Catehismul olandez’ ca document) se situeazã mai la stânga lui Luther—poate cã şi a lui Calvin …; însã, de fapt, contextul teologiei catolice postbelice e altul decât al disputelor din sc. XVI, iar gândirea ‘Noilor teologi’ germanici nu poate fi transpusã în categoriile Reformei. ‘Noii teologi’ catolici posteblici nu îi reiau pe Reformatori. Existã, la ei, o nouã conştiinţã euharisticã.
Nu cred cã ‘Noii teologi’ catolici postbelici îi ratificau, de fapt, pe protestanţi; însã ceea ce la Evdokimov ar suna moderat—fie cã e vorba de ecleziologie, fie de Euharistie--, la ‘Noii teologi’ e fãcut sã sune revoluţionar.
Dealtfel, nu totul în ‘Noua teologie’ e definitiv—au existat şi rãtãciri—mai ales în aceea prospectivã, de aggiornamento. (În copilãria mea, se rostea des la predici acest cuvânt, aggiornamento era un slogan des invocat în bisericile catolice ieşene—cel puţin în termeni omiletici, clerul moldovean interpreta Vaticanul II în sens progresist, ca aggiornamento; maicã—mea îl repeta cu ironie.)

E la fel de neserios sã credem în ‘marea apostazie’ de la Vaticanul II, ca şi în aceea de la Niceea; iar cei care se declarã mulţumiţi numai cu Trentul şi Vaticanul I—şi pretind cã Vaticanul II a revenit asupra poziţiilor acestora, revizuindu—le, sunt în situaţia acelora care se declarã mulţumiţi numai cu Efesul şi pretind cã, de fapt, Calcedonul a desfãcut ceea ce realizase Efesul. Vaticanul II a fost Calcedonul modernitãţii.

Paradoxul care a fãcut ca Lubac şi ceilalţi ‘Noi teologi’ francezi sã fie atât de persecutaţi—iar un ‘cãlugãr în costum’, ca Rahner, nu—iar un alt iezuit, Lonnergan, sã predea la Roma înainte de Vaticanul II. A existat o deosebire de tratament.

Lubac, Chenu, Schillebeeckx, Rahner, Lonnergan erau tomişti; abia Ratzinger, Kűng şi alţii din generaţia lor—aşadar, ‘Noii teologi’ nãscuţi în anii ’20—’30, aveau sã fie netomişti.

‘Noii teologi’ progresişti sunt cei nãscuţi în anii ’20—’40.

Jaki i—a luat în colimator pe Guardini, Adam, Congar, v. Balthasar, Rahner, Lonnergan, Kűng, Schillebeeckx—ba chiar şi pe Lubac.

Schillebeeckx, cititor şi scriitor, a predat dogmaticã şi istoria teologiei—iar în întâia tinereţe, tomism. Dogmaticã predase şi la Louvain.
Emanciparea lui, la 53 de ani; 15 ani publicase ca tomist (de fapt, belgianul începuse sã publice de la 21 de ani, din ’36; iar de la 30 de ani, din ’45, a început sã publice mult). Abia în ’52 i—a apãrut prima carte. Nu e numai ‘primul lui mare studiu’, ci şi prima carte. Pentru necatolici, cercetãrile lui fãceau parte din puţina mariologie catolicã remarcabilã, care conteazã, semnificativã. De la 37 la 52 de ani.
Nu cred cã a diluat catolicismul—nici cã a ‘pactizat cu veacul’.
Interviul, P., muzica—savantul luteran—teologiile Euharistiei, valul: ’60—ME—bibliografii—citarea—ungurul—romanciera americanã—necatolicii—teologii protestanţi.
Belgianul în traduceri franceze.

Cei ca Ioan al XXIII—lea vroiau o dezîmbâcsire a Bisericii; cei ca Lubac, o redresare şi rectificare; cei ca Chenu, o transformare, o prefacere, o schimbare.

Moş Lubac nici nu a fãcut exegezã—ci istoria exegezei, metaexegezã, teoria exegezei; nu mi—au plãcut rândurile lui moş Lubac despre interpretãrile biblice ale lui Claudel—mi s—au pãrut scrise cu o indulgenţã enervantã, cu o condescendenţã profesoralã, aceea, meschinã, a teologului ‘de catedrã’—când exegeza claudelianã e mai obiectivã decât a atâtora dintre Pãrinţii alegorizanţi. Aportul lui moş Lubac la exegezã e indirect, ştiinţific.
Lubac nu a relansat exegeza ‘medievalã’ ca atare—ci studiul ei—şi nici n—a salutat—o nereticent la cei care (încã, sau deja) o practicau. Cãci exegeza biblicã a lui Claudel a prefaţat—o cu aere profesorale, cu o indulgenţã profesoralã, supãrãtoare. Ceea ce scrie Lubac despre Claudel e dezagreabil; despre unicul exeget alegorizant de anvergurã patristicã al vremii noastre, Lubac a scris cu o condescendenţã insultãtoare.