Poziţia mea religioasã. Cei care enumerã neajunsurile Bisericii

Poziţia mea religioasã. Cei care enumerã neajunsurile Bisericii






Urmeazã câteva gânduri inspirate de lecţia oferitã de intelectualii catolici care, gãsind multe de criticat la Bisericã, au hotãrât sã rãmânã catolici—şi, simultan, sã afirme rãspicat ceea ce e bun în catolicism, ceea ce, în catolicism, e preferabil oricãrei alte confesiuni creştine. Iar vigoarea cu care afirmã ceea ce are bun catolicismul nu e inferioarã aceleia cu care criticã neajunsurile. Scopul lor nu e discreditarea Bisericii, ci reformarea ei. Biserica, comuniunea nu sunt discreditate—însã instituţia, da. Existã aceşti catolici care gândesc şi scriu ca oameni liberi, neîngrãdiţi, nerestricţionaţi, dezinhibaţi. Ceea ce are bun catolicismul, nu gãseşti nicãieri altundeva—e neasemuit. Acesta e motivul pentru care atâţia liberali, refuzând Romei dictatul conduitei, nu pãrãsesc Biserica, nu capituleazã.
Poziţia mea e aceea a lui Loisy, Kűng, McCabe, Chittister şi Johnson—cei care sunt atât în acord, cât şi în dezacord parţial cu Vaticanul—lealitatea criticã—cei care, criticând Biserica, nu numai cã rãmân catolici, însã situeazã catolicismul deasupra oricãrei alte confesiuni creştine sau religii. Ceea ce rãmâne e mai convingãtor decât realitatea altor confesiuni. (Pentru progresiştii apuseni, creştinismul rãsãritean e numai un stindard şi un termen de referinţã ideal, o utopie la care sã se raporteze, un ‘model ideal’—aşa ca la Marcel şi Heidegger, de aceea se întâmplã ca ei sã invoce criticile ortodoxe—cãci pentru ei schisma rãsãriteanã nu e o ameninţare eclezialã, ci varianta rãsãriteanã a catolicismului; însã progresiştii catolici din Rãsãrit, deprinşi cu rutina polemicilor, ştiu cã a critica Roma nu înseamnã a le da dreptate adversarilor ei, şi cã a critica Roma e un drept al celor ai casei. Numai catolicii au dreptul de a critica Biserica. Aceasta e distincţia între a critica şi a şicana. Dreptul de a critica Biserica le revine catolicilor. La necatolici, aceasta e numai ‘grijã de multe’. Aşa se face cã progresiştii catolici rãsãriteni sunt mult mai puţin dispuşi sã asculte şi sã încuviinţeze criticile schismaticilor. Din Apus, schisma rãsãriteanã pare inofensivã. Însã progresiştii catolici rãsãriteni, ‘uniaţii’ progresişti, sunt neconvinşi de utilitatea criticilor venite din direcţia Atosului sau a Moscovei. De ex., dreptul de a critica abuzurile Romei îl au numai cei care îi acceptã primatul, cel puţin în linii mari; altfel, e numai o pledoarie pro domo. Criticile la adresa Bisericii nu vin din ‘vidul eclezial’. Ele au, în spate, o agendã—care nu e, fireşte, aceeaşi pentru toţi. Criticile înşirate de necatolici—sau, mai rãu, de apostaţi—nu sunt, de regulã, bine intenţionate, nici folositoare, nici de luat în seamã. Pentru a sublinia neajunsurile Bisericii, îi avem pe progresişti—nu e nevoie de lãutarii atoniţi.) E vorba despre oameni care nu criticã spre a şicana. Poate cã impresia de ofensivã anti—creştinã lãsatã de unii catolici leali vine şi din predominarea cantitativã a criticii; fãcând suma, rezultã mai mult o atitudine negativã şi de contestare, ‘dizidentã’. Sunt atâtea de criticat şi de îndreptat în Bisericã—însã ceea ce rãmâne e preferabil oricãrei alte confesiuni. Iar funcţia criticii e una pozitivã. Iar pe de altã parte, religia e mai bine sã ţi—o croieşti singur—decât sã ţi—o croiascã alţii care se întâmplã. Religia nu e ceva dictat de sus, ierarhic, nu e ceva dictat de autoritate.
Pentru necatolici, aceştia sunt catolicii care conteazã: Pãr. Kűng, Merton, Maica Chittister şi Pãr. Brown pentru baptistul Gordon; Panikkar şi monahii hinduizanţi, pentru Ep. Sigrist; Pãr. Brown—caracterizat ca exeget exhilibrat, moderat—pentru anglicanul Kimmel; iar ultimii doi Papi sunt unanim respectaţi—printre necatolicii ecumenici, vreau sã spun. Aşa se vede, obiectiv, realizarea culturalã a catolicismului sc. XX. Prin autori ca aceştia ajunge catolicismul sã conteze. Numai progresismul conteazã.
Altfel, existã imbecili care îi dau lecţii de biblisticã lui Laurentin, şi de dogmaticã lui Rahner. Existã catolici pentru care exegeza biblicã s—a oprit la Sf. Toma, iar rostul bibliştilor e sã repete afirmaţiile acestuia. Fereascã Dumnezeu de cenzorii şi arbitrii care deapãnã Catehismul! Ei îi acuzã pe progresişti de dictaturã şi de a fi o elitã care cautã sã impunã propriile teze, comunitãţii—însã excentricitatea penibilã le revine chiar tradiţionaliştilor.
O gândire neliberã, îngrãditã, nu e o gândire în serviciul Bisericii; de la oratorianul Simon la Blondel şi la Lubac, gândesc în serviciul Biserici numai cei care încep prin a gândi cu adevãrat. Gândirea trebuie sã fie mai întâi gândire, reflecţie autenticã, lealã faţã de raţiune, pentru a putea servi la ceva. Talmudismul nu e gândire; e psitacism. Cei care gândesc liber, servesc Biserica; şi e straniu cã ‘libertate’, o valoare paulinã, e un cuvânt dezagreabil unora. Recomandarea şi impunerea unei gândiri nelibere şi nesincere e cel mai mare rãu care îi poate fi fãcut comunitãţii creştine.
De tradiţionaliştii posomorâţi nu se intereseazã nici familiile lor.

Existã, în linii mari, trei feluri de criticã anti—catolicã: aceea a anti—catolicilor, anti—creştinilor şi ateilor (aşadar, de la calvinişti şi atoniţi, la atei); aceea neutrã—cea mai rarã; şi aceea folositoare, lealã—dictatã tocmai de simţul unicitãţii catolicismului, al prerogativelor sale singulare.
Unii au faţã de Bisericã o atitudine de fii; alţii, de soacrã.
Au existat clerici atei, sau anti—creştini, care ajunseserã sã urascã Biserica şi creştinismul. Unii au reuşit chiar sã pãstreze secretul pânã la mormânt.
Existã o criticã satanicã, deşi e scrisã de preoţi; povestea moderniştilor francezi de acum un veac e cunoscutã. Au existat savanţi catolici care, sub pseudonim, din tranşeele pseudonimiei, atacau şi batjocoreau Biserica şi credinţa; pentru orice om raţional, nu acesta e cazul cu Lehmann, Martini, Kűng, Brown, Schillebeeckxs, Panikkar, Johnson, teologii latino—americani, Maica Chittister. Toţi aceştia, şi încã alţii, nu sunt otrepe subversive. Sunt autori care se pronunţã pentru obiectivitate şi raţionalitate. Accentul lor e pe existenţialitate, pe trãirea coerentã. Aceasta e soluţia ‘parteneriatului cu catolicismul’—soluţie impusã încã din sc. XIX (Rosmini şi alţii) de faptul cã Biserica a reacţionat prost la modernitate—a reacţionat într—un mod bigot şi obtuz, descalificant. Gânditorii originali, cu simţul adevãrului, s—au vãzut nevoiţi sã devinã mai mult un fel de ‘parteneri ai catolicismului’. Raportarea n—a mai putut sã fie filialã—ci partenerialã. Neajunsurile Bisericii sunt enumerate de cãtre Pãr. Kűng, Johnson, etc.—iar acum un veac, de cãtre Pãr. Loisy—pentru a putea fi, odatã semnalate, îndreptate. Survin şi fricţiuni, stridenţe, stropşiri—sunt umane. Lupta aceasta a progresiştilor nu e uşoarã. Însã stridenţele şi izbucnirile lor sunt preferabile obtuzitãţii placide a tradiţionaliştilor.
Critica Bisericii poate porni şi din MINŢI LUMINOASE. Poate porni şi de la minţi mai luminoase decât acelea din ierarhie (atunci când progresiştii nu sunt ei înşişi ierarhia—Episcopii de la Vaticanul II, Kasper, Martini, unii latino—americani, Lehmann). Adesea, fiecare din tabere exprimã numai adevãruri parţiale, adevãruri completabile. Bisericã sunt şi unii, şi alţii. Nu tot ceea ce spune un progresist e valabil.
Adesea, sau câteodatã, progresiştii post—conciliari nu au anvergura intelectualã a moderniştilor, a pionierilor de acum mai mult de un veac. Sunt mai blazaţi şi mai concilianţi—şi mai prozaici. (Însã nici marii teologi protestanţi post—belici nu sunt chiar pe potriva marilor nume antebelice şi interbelice.)
Critica displace; însã, când nu e fãcutã de dragul criticii, e necesarã şi respectabilã.
Acum un veac, mişcarea teologicã şi savantã a modernismului a numãrat în rândurile ei şi câteva pramatii, sabotori care publicau sub pseudonim maculaturã anti—catolicã. A existat, în istoria Bisericii, şi o astfel de criticã dizolvantã, de ateism sau anti—creştinism mascat; şi nu numai de la modernism, sau de la Pãr. Meslier. Nu totul a fost criticã legitimã, valabilã. Au existat atei şi anti—creştini în sutanã. Însã ceea ce impresioneazã la ‘dizidenţi’ ca L. T. Johnson e tocmai trãinicia, robusteţea aprecierii pe care o au pentru catolicism. Rãmâi cu impresia cã la ei primeazã respectful pentru Bisericã. Puţinul rãmas în urma criticilor e mai însemnat şi mai semnificativ decât orice existã în altã parte. Prin aceasta e creştinismul filozofie şi adevãr. Locul dizidenţilor catolici nu e acela al moderniştilor sabotori şi impostori care recurgeau la pseudonimie şi la maculaturã de discreditare a creştinismului. Criticii din interior ai Bisericii nu sunt sabotori; sunt oameni cu un simţ înalt al pozitivitãţii catolicismului. Iar critica lor nu e fãrã rost. Unii sunt mai colţuroşi; alţii, mai şlefuiţi. Pot lãsa impresia cã gãsesc numai de criticat—‘soacrele Bisericii’. Tonul poate sã fie câteodatã strident. Însã eu mã refer numai la aceia a cãror criticã e obiectivã.
Altfel, convertirile sunt la modã în Apus, şi nimic nu i—ar împedica pe unii dizidenţi sã dezerteze.