Însemnare despre lecturile lui Hazlitt. Recapitularea unei existenţe de cititor

Însemnare despre lecturile lui Hazlitt. Recapitularea unei existenţe de cititor



Existã un eseu (din 1821) al lui Hazlitt în care acesta recapituleazã ce autori (Shakespeare, Chaucer, Spenser, Milton, Burke, Richardson, Smollett, Fielding, Scott, Mackenzie, Boccaccio, Beaumont& Fletcher, Cervantes, Sterne, Lesage, Pope şi Goldsmith—fãrã a preciza dacã se gândea la romancier, eseist sau dramaturg) şi cãrţi îi plãceau, sau îi plãcuserã la un moment dat (Thomas Chubb, Rousseau, Goethe, Schiller, Junius); englezii au ştiut întotdeauna sã vorbeascã bine despre ceea ce le plãcea sã citeascã (Johnson, Hazlitt, De Quincey, Coleridge, scoţienii Lang şi Stevenson). În eseul în care enunţã istoria lecturilor sale, consemnare de impresii şi fluctuaţii literare, Hazlitt afirmã atât cã existã lecturi care l—au însoţit mereu—cât şi altele, care s—au perimat, au încetat sã—l convingã şi încânte. Cititor de romane, îi plãcea episodicul; şi aminteşte aici toate categoriile de autori despre care a conferenţiat—dramaturgii elizabetani, poeţii, umoriştii. Sunt amintiţi şi filozofii studiaţi cândva de Hazlitt.
Existã autori, ca Junius, despre care de la Hazlitt am aflat—şi alţii, ca Dna. Morgan, Anastasius şi Mackenzie, despre care nu ştiu nimic.
Îi plãceau romanele picareşti—şi romanele vaste, cuprinzãtoare; hazlittianul Stevenson are în comun cu maestrul gustul pentru Richardson şi fineţurile acestuia—ca şi interesul pentru istoria scrisã de Clarendon.
Hazlitt spunea cã sunt 20 sau 30 de vols. pe care le—a recitit mereu. Ca şi pe Coleridge şi Beyle, Scott îl convinsese.
Cel mai amplu elogiaţi sunt Rousseau, Richardson şi Burke. Scriind despre lecturile altora, Hazlitt le compara, instinctiv, cu ale lui—aşa, scriind despre Lamb, observã cã şi acestuia îi plãceau Smollett şi Fielding—însã nu şi Junius şi Scott (sau, de fapt, nu la fel de mult ca lui Hazlitt însuşi)—în schimb, îi plãcea Fuller, pe care Hazlitt numai intenţiona sã—l citeascã.
Hazlitt avea 43 de ani la redactarea acestui eseu. Criticul literar care conferenţiase despre poeţi, dramaturgi şi umorişti îi aminteşte aici pe cei mai importanţi; cel care se considerase sau vrusese sã treacã drept filozof şi pictor aminteşte, în treacãt, nişte filozofi şi un artist. Regãsisem aproape tot ceea ce ştiam cã îi plãcuse lui Hazlitt—dramaturgii, poeţii, romancierii şi umoriştii—întrucâtva şi filozofii, ba chiar teologia—mai puţin autorii bizari ai sc. XVII, prozatorii englezi din sc. XVII, aceia gustaţi şi de Coleridge, De Quincey şi Lamb.
Hazlitt tãia ‘—e’—urile finale, şi scria Shakespear, Marlow, Brown.

Hazlitt caracterizeazã bine ‘momentul unei cãrţi’, faza, intensitatea aparte, vârful—acea vârstã la care te bucuri cel mai bine de o carte—Hazlitt scrie asta despre Burke şi Rousseau, citiţi, o vreme, cu nesaţ—atunci când o carte, ‘Noua Eloizã’ sau ‘Reflecţiile’, e, pentru o vreme (‘luni’, spune Hazlitt, în cazul ‘Reflecţiilor’), intens gustatã, şi rãscititã. Scrisul lui Burke l—a întâlnit în 1796—iar ‘Reflecţiile’, în 1798.
‘Romancierii, sau autorii comici’, scrie Hazlitt.