Filozofia frumuseţii

Filozofia frumuseţii


Frumuseţea înfrigureazã omul întreg, îl învioreazã. Frumuseţea e bucuria omului întreg, e desfãtarea înfriguratã a omului întreg. Frumuseţea e o solicitare holistã. Simţirea individualã a frumuseţii nu e bagatelizabilã, fiindcã nici individualul, în unicitatea lui, nu e bagatelizabil. Frumuseţea e un rãspuns, e o trãire. Frumuseţea e o trãire a binelui fiinţial; în cazul artelor—inclusiv culinare, de parfumerie, etc. —e un bine senzorial trecut neapãrat în bine fiinţial—în bine al omului întreg şi al întregimii omului. Unde existã frumuseţe trãitã, resimţitã, existã afirmarea fiinţei, ‘largul fiinţei’, potenţarea ontologicã. Frumuseţea e ceva simţit, e ceea ce e simţit, e inflexiunea misticã şi ca supranaturalã a simţirii, e trãirea binelui, e înviorarea şi întremarea omului întreg, limpezirea duhului. Înaintea profesiilor de credinţã impresioniste, dogmaticii conchid, revoltaţi:’—atunci n—ar mai fi posibilã o ştiinţã a frumosului!’. Bineînţeles cã nici nu e. Relativitatea frumosului, direct corelatã cu individualitatea, nu e bagatelizabilã, fiindcã nici individualitatea nu e bagatelizabilã.
Omul trãieşte binele ca frumuseţe—senzorialã sau inteligibilã.
Frumuseţea e un ‘prag de sus’.
Dogmaticii argumenteazã cã frumuseţea trebuie sã fie obiectivã, pentru a putea sã existe o ştiinţã a frumosului; însã aceasta e o petiţie de principiu, iar posibilitatea unei ştiinţe a frumosului abia trebuie demonstratã. Dogmaticii postuleazã ceea ce abia ar urma sã fie demonstrat.
Frumuseţea e, da, o funcţie a simţirii şi a trãirii; e interpelarea omului întreg de cãtre enigmaticul binelui. E binele sau prielnicul, dat ca înfrigurare şi ca simţire, ca nesaţ.
Imposibilitatea unei ştiinţe a frumosului obiectiv e un truism. Dogmaticii—nu numai esteticienii de catedrã—nu se resemneazã cu aceastã constatare. Ei fac mare caz de necesitatea unei estetici obiective. Odatã postulatã aceastã necesitate strigentã, ei trec, printr—o petiţie de principiu, la posibilitatea ei.
Ce numim frumos? O scriere, un tablou, un nume, o melodie, un cuvânt, un chip, o hainã, un miros, un peisaj, un gust, o atingere, o faptã, o idee, un raţionament. Frumos e ceea ce satisface; Biblia e carta unui maximalism estetic—în ea, ‘frumoase’ sunt şi gestul penitentei din casa farizeului Simon, şi lucrãrile ‘Facerii’, creaţiile dumnezeieşti. Frumuseţea e o categorie biblicã—şi o apreciere moral—ontologicã, în climatul gândirii şi simţirii Izraelului*.
Dumnezeu a vãzut cã toate cele create sunt ‘frumoase’, satisfãcãtoare, convingãtoare lãuntric şi fiinţial, deplin convingãtoare; la fel a crezut Iisus despre gestul penitentei care i—a adus un dar, ca sã Îl pregãteascã de înmormântare. Gestul ei, scrie Martini, rãspândeşte deja mireasma Învierii.
Existã frumuseţe sensibilã şi inteligibilã. Frumuseţea unei scrieri ţine de inteligibil. Frumuseţea e definitã de autenticitatea rãspunsului suscitat—‘admiraţia sincerã’ despre care scria Gide în jurnal, pocãindu—se astfel de unele admiraţii inconştient nesincere, forţate, silite. Frumuseţea e ceva la care inima consimte pe deplin, cu bucurie, înviorându—se, jubilând, regãsindu—se, echilibrându—se. Mãsura frumuseţii e în cel care o simte, iar ea ţine de arsenalul terapiei ontologice. Frumuseţea nu e atât datul, cât ‘primitul’—mãsura sau potriva fiecãruia.
E firesc ca trãirea sã aibã momente, vârfuri şi oboseli, o aprofundare şi un declin. Frumuseţea instruieşte despre misterul fiinţei. Nu e ceva inerţial. Tocmai asta e greşeala celor care vor sã defineascã frumuseţea ca ‘dat’—frumuseţea e numai un ‘primit’, obolul strecurat de Dumnezeu în palma rebegitã. ‘Ştiinţa frumosului obiectiv’ cautã sã determine cât poate da ceva; însã esenţial e cine primeşte, şi cât primeşte—avem o ecuaţie, un binom. ‘În sine’ existã numai caracteristicile neutre; simţirea e în cel care primeşte. De aici, ‘cearta esteţilor’ e altceva, şi are altã semnificaţie, decât ‘cearta filozofilor’, decât gâlceava teoreticienilor. Liniile de simţire nu se întâlnesc nici în prelungire—fiindcã fiecare om e o adevãratã creaţie, irepetabilã. Biblia evalueazã în categorii de frumuseţe; iar dincolo de catastifele de genealogii şi prescripţii, care nemulţumesc, plictisesc şi indispun, Biblia, ca ansamblu de scrieri, ca ’66 de cãrţi subţiri’, cum spune baptistul Gordon, e un izvor de frumuseţe.
Aprecierile estetice sunt fãcute sã nu se întâlneascã nici în prelungire, şi sã nu coincidã—cãci avem de—a face cu adevãruri personale, individuale. Consensul e ceva lipsit de sens—cãci subordoneazã simţirea fiinţei unei categorii exterioare. Or, rostul fiinţei ca individualitate nu e ceva înafara ei. Judecata despre frumuseţe exprimã clarviziune în misterul propriei fiinţe, desluşirea acestuia.
Frumuseţea cuprinde fiinţa; trãirea sau simţirea ei cuprinde fiinţa, e cuprinzãtoare. Baptistul Gordon se referea la terapia fiinţei—care e, probabil, subsumabilã ‘grijii pentru fiinţã’. Dimensiunea platonicianã nu intrã, vai, în prescurtãrile manualelor, în abrevierile tratatelor.
Frumuseţea înseamnã o categorie a simţitului şi a simţirii. O filozofie a frumuseţii e posibilã, în aceste determinãri—nu şi o ştiinţã a frumosului obiectiv, sortitã sã rãmânã neconvingãtoare.
Existã, în ordinea frumuseţii, cunoaştere obiectivã şi analizã. E genul de criticã literarã folosit de Dna. Maitzen—evaluarea face loc analizei. Cu alte cuvinte, e posibilã o analizã obiectivã, o discutare obiectivã—nu a ‘frumuseţii’, ci a elementelor literare, etc.. Însã existã posibilitatea ca ‘analize tehnice’ sã depindã, de fapt, de aprecieri estetice; funcţionarea cutãrui element depinde, ca apreciere, de impresia despre reuşita întregului, nu e neutrã. Elementele sunt analizabile obiectiv—însã trebuie atenţie la debarasarea analizei de conotaţii estetice. Cãci a discuta ‘funcţionarea’ cutãrui element revine tot la o judecatã esteticã. Putem desluşi modalitãţi de realizare—însã realizarea aceasta nu e una inerţialã, neutrã, ‘tehnicã’—ci artisticã. Aşa încât, adesea, analiza e o catenã de judecãţi estetice camuflate, sau depinde direct de ele. Nu cred, cu alte cuvinte, cã analiza literarã, preferatã de Dna. Maitzen în scrisul despre literaturã, se poate emancipa cu adevãrat de esteticã. ‘Funcţionarea’ analizatã e una esteticã, nu una neutrã, maşinalã, inerţialã. Aprecierea funcţionãrii, analiza funcţionãrii, e o analizã a unei funcţionãri specifice, aceea esteticã. Existã o ipocrizie a analizei literare care se închipuie neutrã estetic. Discutarea literaturii nu poate trece ‘dincolo’ de judecata artisticã. Nu existã o neutralitate a funcţionãrii elementelor de artã.

NOTE:

[1] Recuperarea esteticii biblice a fost o temã a lui Rembrandt, Bloy, Rozanov, Claudel.