Henri de Lubac, ‘Misterul supranaturalului’

Henri de Lubac, ‘Misterul supranaturalului’





Lubac a trasat istoria unei rãstãlmãciri a Sf. Toma, iar Jaki şi Mansini cred cã, depãşind neutralitatea istoricului, pe care o revendica, Lubac l—a rãstãlmãcit la rândul sãu pe Sf. Toma, nefãcând, de fapt, altceva decât ceea ce el şi Gilson îi reproşau lui Gaetan.
Personajele negative ale istoriei tomismului sunt, pentru Lubac, Gaetan, Ioan al Sf. Toma, Garrigou—Lagrange—adicã tocmai cei care sunt autoritãţi pentru autori ca McInerny şi Mansini. E interesant cã pentru atâţia, de la Jaki la Mansini (ambii, benedictini), Gilson şi Lubac au fãcut ambii ceea ce îl acuzau pe Gaetan—au dat teologia lor drept aceea a Sf. Toma, au forţat interpretarea. Aşa se face cã Gilson şi Lubac ajung, pentru unii, echivalentul unor noi Gaetan—teologi care dau propria gândire drept aceea a Sf. Toma.
Şi Gilson, şi Lubac au preferat neutralitatea unei activitãţi de istoric; însã ambii trec drept istorici cu o agendã.

Ca mãsurã bisericeascã, privilegierea tomismului nu mi se pare mai recomandabilã decât aceea a palamismului; gândirea nu trebuie redusã sau fãcutã sã încapã în chingile sistemului unui Învãţãtor tardiv—cum sunt deopotrivã Sf. Toma şi Sf. Grigore al Tesalonicului.

În tabelele sinoptice ale filozofiei sc. XIX, neoscolastica e numai o branşã a neotomismului; neotomismul interbelic şi al întâiei jum. a sc. XX nu e reductibil la neoscolasticã. Însã Lubac nu figureazã ca tomist în niciunul din aceste tabele (cu toate cã nu numai Chenu, ci şi Lubac, v. Balthasar, Congar se declarau tomişti). O parte din neotomism a înaintat exact pe frontul lui Gaetan şi al lui Ioan al Sf. Toma. Neotomist e şi Garrigou—Lagrange—şi Journet, etc.. Gaetan e fundamental pentru McInerny, tradiţionaliştii se reclamã de la Ioan al Sf. Toma.

Iezuitul Lubac s—a ocupat de har atât ca istoric al teologiei, cât şi ca dogmatician; însã mai ales în studii de teologie istoricã. La început, nu a propus atât o teologie a harului, cât o istorie a teologiei harului. Ca remarcã de sinonimie, la Lubac ‘supranatural’ înseamnã har, natura şi ‘supranaturalul’ înseamnã natura şi harul.

Prezentarea benedictinului Mansini despre teologia lubacianã a harului are în vedere nevoile practice ale apologeticii şi jaloanele Magisteriului papal; e determinatã de o orientare practicã, spre nevoile apologeticii, şi de situare în perimetrul Magisteriului. Pe de o parte, benedictinul Mansini crede cã ‘susceptibilitatea de a fi chemat, sau de a dori’ înseamnã altceva decât ‘a fi chemat, sau a dori’; pe de altã parte, recomandã o ‘înţeleaptã neteologhisire’ şi rãmânerea în coordonatele Magisteriului conciliar şi papal.
Pe scurt, teza lui Mansini e cã el e deopotrivã mai subtil şi mai erudit (şi mai competent ca tomist) decât Lubac. Ideea lui Mansini e cã importanţa lui Lubac e istoricã, altfel e datat, tezele lui sunt datate; Lubac e ‘anonimizat’, conteazã prin ceea ce nu îi mai aparţine, prin ‘contribuţia la Magisteriu’—acela e obolul lui. O ‘şcoalã Lubac’ nu—şi are rostul. Lubac conteazã numai prin ceea ce a trecut deja în Magisteriu. Ceea ce în sine e o eroare şi o rãstãlmãcire, s—a arãtat util.
Articolul benedictinului Mansini e un elogiu perfid, scris de cineva care, adoptând un ton conciliant, ilustreazã linia care merge de la Gaetan la Garrigou—Lagrange şi la McInerny; dealtfel, însãşi ideea lui Mansini e teza de teologie misticã a dominicanului francez.