Coleridge şi medievalii

Coleridge şi medievalii




E un lucru foarte în favoarea lui Coleridge acela cã, deşi cititor al filozofilor nemţi, îi cinstea atât, ca metafizicieni, pe Sf. Toma şi pe Ioan Duns Scotus—lucru cu atât mai remarcabil, cu cât chiar el cerea întoarcerea teologiei protestante la Luther şi Calvin. Asta, într—o vreme în care un alt filozof englez, lakistul Hazlitt, avea cuvinte bune despre Bentley; însã, e adevãrat, le avea şi despre americanul Edwards. (Hazlitt nu era germanofil, pe când Coleridge era, ca şi De Quincey, germanist.) Alegerea americanului Edwards e un semn, un indiciu cã Hazlitt pricepea filozofie; la fel şi gustul sãu pentru Hume—şi chiar pentru Hobbes. Dar mai în favoarea lui Coleridge e preferinţa pentru teologii medievali, pentru Ep. Butler, şi pentru Berkeley. Hume, care trebuie sã îi fi displãcut ca empirist [1], nu era, pentru Coleridge, decât plagiatorul Sf. Toma. (Într—o nouã parantezã hazlittianã, trebuie arãtat cã Ep. Butler e discutat, la fel ca şi Hobbes şi Locke, în mãcar douã locuri din eseurile lui Hazlitt.)
E deasemeni spre cinstea lui Coleridge cã i—a egalat, cu o carte, pe prozatorii englezi din sc. XVII, pe care îi gusta atât; a fost, şi ca scriitor, pe potriva lor, i—a egalat.
Coleridge e autorul cu care mã identific mai bine decât cu De Quincey—şi chiar decât cu Lamb şi Hazlitt; ca autor, Wordsworth e lakistul care corespunde cel mai bine aspiraţiilor mele.

[Patru lucruri despre catolicul Watson şi adnotãrile coleridgiene. Mai întâi, Watson dispreţuieşte genul adnotãrilor. Ca atare, ridiculizeazã amplu gestul însuşi de a scrie în cãrţi, de a adnota cãrţile. Pare sã creadã cã, şi provenite de la un scriitor important, adnotãrile şi schiţele sunt pleavã. Interesul pentru ele e numai derivat. Ne intereseazã nu în sine, ci pentru cã vrem sã aflãm mai multe despre cel care le—a scris. Nu au semnificaţie autonomã. Dispreţuieşte adnotãrile—le citeazã pe ale lui Coleridge—şi spune cã interesul acestora e secundar, derivat. Mie adnotãrile lui Coleridge mi—au lãsat exact impresia contrarie. Adnotãrile (şi conversaţiile consemnate) mi l—au fãcut interesant pe Coleridge—nu invers. Aşadar, existã impresia mea (despre adnotãrile lui Coleridge), teoria sau impresia generalã a lui Watson despre adnotãrile cititorilor, deprinderea lui de a le cita pe acelea ale lui Coleridge, şi aprecierea cã nici acestea n—au o însemnãtate autonomã. Catolicul Watson a scris o postare întreagã despre stupiditatea adnotãrilor; însã chiar el citeazã din adnotãrile lui Coleridge—cu toate cã spune cã acestea sunt interesante fiindcã autorul lor e Coleridge. Nu e adevãrat; adnotãrile lui Coleridge ar fi la fel de interesante, şi dacã ar fi anonime.]


NOTE:

[1] Însã Hazlitt, Schopenhauer, Marcel, evreul argentinian şi rãşinãreanul s—au interesat de Hume ca de un metafizician.