Tandemul Beyle şi Balzac există la Barbey, Taine, Chartier, Gracq; Chartier nu îl aprecia, însă, pe Taine, în care n—a văzut un predecesor---nici Gracq, pe Chartier drept critic al celor doi romancieri francezi. De aceea, la francezii care mă interesează nu există o adevărată dinastie culturală duală. Chartier nu îl recunoştea pe Taine (ca filozof; probabil nici drept critic), iar Gracq îl contesta pe Chartier—tocmai când venea vorba despre critica celor doi autori. Fiecare a preferat să reînceapă în nume propriu. Critica fiecăruia îi reprezintă propria experienţă.
Pe M. Caragiale îl simţim mai ales balzacian—ca şi pe Proust.