Iisus nu a instituit religia prietenului imaginar—v. Ioan, 14.15 (‘De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele’), Ioan 14.21 (‘Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte’), Ioan 14.23 (‘Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi’), şi Matei 7.21 (‘Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri’).
Iisus articulează existenţa nouă, inaugurată de Evanghelie, pe precept, nu pe comuniunea închipuită cu o fiinţă. Dacă răspunsurile dumnezeieşti sunt mereu neverbale, ‘în context’, ‘răsâdite’, la fel să fie şi apelurile umane—tot neverbale, tot simbolice şi practice. Nu poate fi vorba despre colocvii imaginare. Religia nu trebuie să propună surogatul unei companii omeneşti, sau substitutul. Pietatea înseamnă bornare—e chiar negarea carităţii.
Iisus sugerează practica unei existenţe în care evlavia e minimală şi simbolică, a unei vieţi filozofice.