Psihicul e organizat polar, si in om regasim contrastele—femeile, fiinte ambivalente, sunt cucerite de blândeţe, şi subjugate de violenţă—într—un sens, e adevărat că ambele modalităţi funcţionează: blândeţea le cucereşte, dar brutalitatea, violenţa abruptă le subjugă, le convinge, cu toate că în alt mod. Aşa cum am sugerat deja, cred că această ambivalenţă erotică feminină e ilustrativă pentru natura generală a psihicului uman: tendinţa sa de a îngloba un lucru şi contrariul său—ceva şi opusul său—cu deplină sinceritate în ambele direcţii, Ianus al pulsiunilor, deşi cu timbre afective distincte, nesuperopozabile. A cuceri amoros e altceva decât a subjuga, şi rezultatul trăit, pentru cuceritor şi cucerirea lui, e altul. Dar aşa funcţionează psihicul uman cotidian.
Atât forţa, cât şi blândeţea, le conving pe femei—sunt două limbaje, unul adresat aspiraţiilor feminine, imaginii pozitive de sine—celălalt, corespunzând, dimpotrivă, reversului psihismului feminin—autodeprecierea, consimţirea la barbarie, complicitatea, complacerea, confirmarea trăită a complexelor resimţite mut.
Pe scurt, omul poate fi convins atât din cauză că e vanitos, cât şi pentru că e complexat. Există, probabil, şi o a treia cale, tot o blândeţe, umană, inteligentă şi raţională, care merită încercată.
Există, în fiinţe, o nevoie înrădăcinată de a fi umiliţi, de a se complace în servitutea cea mai jalnică, în vreme ce se conving că recurg la tactici ingenioase de îmbunare a adversarilor potenţiali. Nu e nici gregaritate, cu atât mai puţin bucuria cooperării, ci nevoia de a se temeni, de a fi înjosit—e şi acesta unul din ulcerele umanului.