Trebuie avute în minte două axiome—mai întâi, că fiinţele persecutate se simt, de fapt, bine şi în largul lor în compania ‘persecutorilor’ (nefiind ostatice fizic, ele nu s—ar afla acolo, dacă nu ar şi gusta compania)—şi pe nimeni nu vor urî şi umili ele ca pe oglinda josniciei lor, ‘altruistul’ care le face dreptate, şi cu care ele nu seamănă, care e străin. O fiinţă ‘persecutată’ nu se află ‘în mâna persecutorilor’ în mod fortuit—ci fiindcă e alegerea ei, fiindcă aşa îi convine, fiindcă asta corespunde deprinderilor şi înclinaţiilor ei.
Aceste două axiome explică dinamica grupurilor mici, unde altruistul sesizează o fiinţă nedreptăţită, ostatică, şi întreprinde salvarea ei. Substratul acelei fiinţe, însă, e înrudit cu al persecutorilor ei, nu cu al salvatorului—acesta e străinul.
Fiinţele ‘persecutate’ se simt bine în compania celor care le umilesc, etc.. Dacă le—ar displăcea, ar fi altundeva; nu pot fi cu adevărat obligate să facă ceea ce fac, ceea ce mai pun şi de la ele, etc.. Proba complacerii persecutaţilor e chiar prezenţa lor, asiduă, avidă, printer cei care le ‘persecută’ —iar ‘reformistul’, cel care vrea, de fapt, să revoluţioneze situaţia, etc., e străinul, e neînruditul, etc.. Doar un naiv s—ar minţi în privinţa binelui resimţit de persecutaţi în compania celor care îi persecută.
Există o complicitate—dar a persecutatului cu persecutorii, nu a primului cu ‘salvatorul’ indezirabil. Persecutatul îndelung le seamănă celor care îl persecută, altfel nu s—ar afla printre ei.
E vorba despre o deprindere, un nărav, o dependenţă adâncă. Persecutatul are nevoie de zbirii săi, le seamănă, e ca ei, cel puţin in cele mai multe privinţe—e ‘versat’, e ‘dat cu lumea’, pe când naivul întreprinzător e neavenit şi inoportun. Iniţiativele generoase de acest fel nu—şi au rostul.