O DIFERENŢĂ DE GUSTURI. Cunoscãtorii, de la Proust la Sandlin, preferã (numai) ultimele cvartete ale lui Beethoven; eu, însã, mã desfãt cu mai toatã muzica acestuia, şi probabil cã la fel e şi pentru Wagner. Beethoven, ca şi Wagner, e un climat.

Blanchot, chiar Bataille, Gracq, Fromentin, Sainte—Beuve, Chateaubriand, înseamnã romancieri dupã tiparul lui Mallarmé; or, nu aceasta e ideea. Scrisul romanelor e o meserie, o profesie.
Blanchot înseamnã realizarea ideii de roman a lui Mallarmé—romanul, aşa cum îl vroia iscusitul Mallarmé.

Musil înseamnã Matei C., trecut prin psihologia experimentalã, şi scris, sau mãcar croit, de Zola. Matei C., cu gustul ingineriei şi al maşinilor, al psihologiei experimentale, şi, poate, şi al naturalismului—teuton sau european.

May e girat numai de Tournier; cei din generaţia lui Ş. Cioculescu îl ştiau—însã nu l—au girat ca pe, de ex., Dumas.

Americanului Sandlin i se potrivesc autori religioşi ca Taylor şi Donne, fiindcã sunt Pãrinţii religiei lui.

E caracteristic ca metafizicianului germanofil Coleridge, anticatolicul care îi recunoştea merite de metafizician numai lui Ioan Duns Scotus, dintre englezi, sã îi fi plãcut Sf. Toma, sã nu îi fi scãpat calitatea metafizicã a lui Berkeley—şi sã îi fi scãpat complet aceea a lui Hume.

Religiologia e mai degrabã o ramurã a filologiei, decât a filozofiei sau a etnologiei/ sociologiei, şi nu e întâmplãtor cã pionierii ei iluştri au fost Frazer şi Műller, cã ea a început cu, şi prin, nişte filologi. S—ar putea, de fapt, urca pânã la Vico.

ESENŢA RELIGIEI: împotriva diatribelor talmudiştilor, problema esenţei religiei—a religiosului, a comportamentului religios—rãmâne; iar renaşterea isihastã din sc. XVIII a fost o reformulare a acestei chestiuni. Care e esenţa religiei? Ce e esenţial? Care e esenţialul inatacabil? Sau, cu alte cuvinte: nu e esenţial totul. Existã atâtea auxilii. Talmudismul se cantoneazã într—un integrism abstract, nefezabil, imaginar. Integrismul lor e ‘din cãrţi’—nu ‘din viaţã’; e numai un slogan.

Eliade e contestabil fiindcã, neîntâmplãtor pentru cineva cãruia nu îi plãcea filologia, şi cãuta sã o prezinte ca pe un auxiliu, a fãcut religiologie ca un filozof—şi pornind de la teza filozoficã a unui autor care, la rândul sãu, îl reitera pe un fel de Schleiermacher de mâna a patra—unul din mulţii nehegelieni anoşti din filozofia germanã a sc. XIX. Aşadar, a pornit de la doi ‘luterani cu înclinaţii mistice’, cu tendinţã misticã. De la doi filozofi pietişti.

Dumézil chiar era un filolog—pe când Eliade reducea filologia la nişte performanţe de rapiditate.

Cusurgiul& eseistul. Vechii scriitori bisericeşti ruşi—necitaţi de alţii. De la Tihon la Teofan, nu îi citeazã nici Dostoievski, nici Pãr. Bulgakov, nici Lossky, nici PE …. Nu e o literaturã religioasã prea citatã; nu aparţin repertoriului de referinţe religioase curente.

Cei care pledeazã pentru ‘aceastã lume’ uitã cã atâta din ea e numai moarte, neglijenţã, delãsare şi ticãloşie, pãcatele de neiertat enumerate de Scripturã, etc.. Pe ‘acest pãmânt’ abundã rãul şi silnicia. Focul curãţitor eshatologic e necesar. Realul va trebui mai întâi curãţit.

Biserica e fie oglinda lumii, fie creuzetul patimilor.

Fraza Lui Iisus e subversivã şi criticã, înseamnã cã Împãratului nu trebuie sã i te închini ca Lui Dumnezeu, cã nu i se cuvine închinare; nu e un îndemn la pasivitate, la supunerea civilã, la conştiinciozitatea cetãţeneascã—ci o precizare metafizicã: nu i se cuvine Împãratului ceea ce trebuie dat numai Lui Dumnezeu, Împãratul nu trebuie adorat, Împãratul nu e zeu. Afirmaţia Lui Iisus trebuie înţeleasã în contextul încercãrilor lui Pilat de a impune iudeilor cultul imperial. Cu alte cuvinte, Iisus îndeamnã la neînchinarea la Împãrat. La nesupunerea faţã de porunca venerãrii ca zeu a Împãratului. Marcheazã polii. Împãratul înseamnã numai guvernare. Împãratul e înafara religiei. ‘Nu daţi Împãratului ceea ce Îi e cuvenit numai Lui Dumnezeu, ceea ce e dreptul Lui Dumnezeu.’ E un alt ‘Ascultã, Izraele!’.

MERSUL VERII. În iulie şi aug. am citit numai trei zile—într—o dum. din iulie, şi într—o luni şi o mi. din aug..

În lista de cãrţi recomandate de cãtre ortodoxul canadez, existã cei patru ortodocşi modernişti (Behr—cu o carte, Mitr. Ware—cu trei cãrţi, Schmemann—cu patru cãrţi, Meyendorff—cu cinci cãrţi); Sf. Ioan Zlataust e prezent cu trei cãrţi (scrierile despre preoţie, o antologie—şi o biografie, al cãrei autor e, cel mai probabil, catolic), ca teologi sunt recomandaţi Behr, Meyendorff, Schmemann, Ware şi Sf. Ioan Zlataust, ca istorici bisericeşti—Meyendorff şi Ware, ca teologie duhovniceascã—‘Patericul’, Sf. Ioan Zlataust, ‘Imitarea …’ şi Maica Tereza—iar ca vieţi, Sf. Siluan, ultimii Împãraţi ruşi, douã cãrţi despre Sf. Pio.
Existã, la canadezul ortodox, trei sfinţi catolici moderni—dintre cei care încântã imaginaţia popularã, şi un apusean medieval care îi displace baptistului.

Nu trebuie uitat cã Epistolele pauline sunt iscãlite de Sf. Pavel, nu de Duhul Sfânt. Sunt scrierile unui om inspirat—însã nu ale Sf. Duh.

Minte îmbâcsitã, sleitã şi neaerisitã.

Esenţa religiei (creştine) e transformarea omului şi unirea lui cu Dumnezeu; aceastã transformare trebuie sã se producã dincoace de pragul decesului. Tresmontant scrie cã aceastã transformare e vizibilã, observabilã. E o condiţie realã. Unirea cu Dumnezeu trebuie sã se producã încã din viaţã. Ea nu aşteaptã decesul.

Cãrţile Scripturii sunt teologii, adicã prelucrãri teologice, ‘voci teologice’, nu Revelaţie nemediatã, ci înţelegeri individuale, concluzii ale fiecãruia. Ele reflectã şi traduc tot atâtea înţelegeri individuale. Nu sunt oracole, ci scrierile unor teologi individuali. Nu numai Ap. Pavel, ci şi Evangheliştii, şi autorii veterotestamentari. Toate scrierile biblice sunt deja interpretãri ale ceea ce a fost descoperit. E datã deja o înţelegere a unui om. Dumnezeu nu are cuvinte; trãirea religioasã şi înţelegerea sunt interpretate, de fiecare datã, de câte un autor. Scriptura are nenumãraţi autori umani—validaţi eclezial, şi care nu erau ventriloci. De aceea Scriptura nici nu are înţeles just înafara Bisericii, înafara investirii ei cu sens de cãtre comunitatea ucenicilor Domnului nostru. Selectarea cãrţilor biblice a fost decisã uman, nu decretatã. Canonul biblic nu e un decret, ci o decizie umanã—şi anume, eclezialã, ceva hotãrât de cãtre comunitate.

Viaţa organicã a reflecţiei, a gândirii.

Vrãjmãşia, neplãcerea produsã de organisme. Un om e un organism. O fiinţã, un psihism.

Sinteza, ‘scurtimea’, prescurtarea, ‘scurtãtura’, înseamnã creativitate, implicã latura individualã. Altfel, e numai descrierea monotonã. Interpretarea, adicã înţelegerea, e creativitate, numai parafrazarea anostã e cât de cât imparţialã, de o obiectivitate care nu intereseazã, cu suprimarea perspectivei.

Profunzimea perceputã, nu imaginatã. Existã o aroganţã şi o subestimare. Adâncimea realã se cere descoperitã. Existã o mediocritate a abordãrii, ceva care rateazã dintru început. O cantonare în comoditatea isteţimii, în falsa rapiditate. Mã gândesc la cãrţi, la muzicã; unele meritã mai mult decât s—ar bãnui. Isteţimea nici nu bãnuieşte. Existã întorsãturi ale perspicacitãţii, când ceea ce pãrea într—un fel se descoperã mai semnificativ şi mai înalt. Însã, repet, se porneşte, vai, cu aroganţã, cu o platitudine care e a abordãrii. Cu o ‘platitudine adusã’. Cu o suprimare a adâncimii. Aceasta e rezultatul aroganţei, al orgoliului. Se porneşte cu scepticism, cu puţinãtate, fãrã încredere, cu strepezealã; cu gândul ascuns nu de a dezvãlui, ci de a se plictisi, necunoscându—se decât ceea ce pare la prima vedere —desconsiderarea fiinţei, suprimarea intuiţiei, a adâncimii. KR, dominicanul jungian, iezuitul francez. Puţinãtatea aşteptãrilor, blazarea.
Se citeşte cu blazare, cu intenţia de a se plictisi, cu ticãloşie, cu becisnicie, fãrã deschidere şi receptivitate—inautentic. Gândul ascuns e de fapt plictisul, platitudinea, lipsa de interes. Nu e, vai, sesizatã viaţa, deplinãtatea—ci maşinãria, maşinalul. Un astfel de gând anost proiecteazã propria platitudine. Se plictiseşte din rea—credinţã; îşi juguleazã vocaţia—aceea de a sesiza adâncul. Nu le e dat multora. Puţinãtatea gãsitã e, de aceea, adusã. Existã o crispare a înţelegerii, o strivire a intuiţiei. E un cerc vicios. Puţinãtatea e postulatã. E, de fapt, la fel ca în viaţã—şi în experienţa generalã—acelaşi anti—empirism, aceeaşi abordare nonempiricã, ratatã. Legea e empiricul, deschiderea, elasticitatea.
O abordare inaptã sã gãseascã.
O minte boantã, fãrã simţul originalitãţii, al noului. Oameni care se lasã duşi, înşelaţi adicã, de propria plictisealã, incapabili sã treacã de decizia de a se plictisi. Noica mi se pare ilustrativ pentru aceastã circularitate. Nu aflã decât ceea ce ştia dinainte—minţi inapte de nou.
Iar esenţa adâncimii şi a originalitãţii e de a fi nebãnuite.

Am practicat formatul acesta literar cu gândul la bedefilul francez ‘Morgan’, la câţiva nemţi (Weininger, Schopenhauer, Simmel), la Rozanov, Wittgenstein, Hugo, la jurnalele lui Eliade, la însemnãrile lui Bloy, la autorii de aforisme, adnotãri, jurnale, însemnãri, însã singurul care face ceva asemãnãtor e catolicul Watson. Numai el scrie aşa ceva.

VORBIND DESPRE SĂNĂTATEA SUFLETULUI. Cine se plictiseşte în viaţã, se plictiseşte şi în cãrţi (o spune şi Mallarmé); iar cine nu, nu (JG, ambii englezi). Cãrţile nu sunt o alternativã la viaţã. A cãuta sãnãtatea sufletului. Dacã viaţa îi pare cuiva—ca, de ex., lui Mallarmé—plictisitoare, atunci cãrţile îi vor pãrea cu atât mai mult. Ceea ce e mai interesant şi mai bun în cãrţi e (numai) un complement la existenţã. Cititul suplimenteazã trãitul, nu—l suplineşte. Nu trebuie aşteptat de la cãrţi altceva decât oferã viaţa; altfel, nu e decât decizia de a se plictisi mai departe.

Omul ajunge sã se cunoascã pe sine numai interacţionând; nu e un subiect cartezian, epistemologic, ci unul fiinţial, deschis. Omul e un psihism, nu o instanţã epistemologicã.

Ortodocşii fac toate greşelile/ stângãciile celui abia ieşit în lume, nescos în lume, neobişnuit sã interacţioneze, sã iasã în lume; de aici, tonul defensiv, etc..

Instituţia (monasticã) înseamnã sectarism, sectarism controlat, moderat.

Într—un univers cabalistic şi teozofic. Temniţa nevrozei.

SF—ul apreciat de Sandlin e un surrealism al cogniţiei, un SF avangardist şi neobişnuit. Nu e SF—ul aventurilor cosmice.