Adorno, marxistul neobişnuit. Reprezentarea contemporanã a lui Adorno
Articolele despre Adorno mi se par foarte reducţioniste şi unilaterale, discutã numai gândirea lui socio—politicã (‘Dialectica raţiunii’, ‘Personalitatea autoritarã’, ‘Dialectica negativã’) şi pe aceea muzicologicã şi de sociologia artei (‘Filozofia muzicii moderne’, ‘Teoria esteticã’). Pentru teoria capitalismului monopolist, unii vãd în autorul acesta pe noul Marx. Nu se vorbeşte îndeajuns, cred, despre eseurile lui literare. Nu ştiu dacã sunt foarte interesante, de aceea mi—ar şi plãcea sã aflu mai multe. Înafarã de ‘Prisme’, are douã vols. de studii literare.
Pe scurt, a scris, pe lângã sintezele marxiste şi privirile de ansamblu asupra societãţii şi artei, deja enumerate, studii muzicale şi literare şi analize filozofice, sau lucrãri cu subiecte filozofice, lucrãri de filozofie. Adorno existã şi ca autor de analize, de interpretãri (muzicã, literaturã, filozofie). E important cã a ştiut sã alterneze activitatea teoreticã, teoretizarea, cu analiza, cu empiricul, cu deschiderea cãtre singularitatea operei. Asta l—e ferit de obtuzitate.
A fost Adorno un Marx al sc. XX? Scrierile despre capitalism, fascism, autoritarism, urã şi violenţã, consumism, artã, par sã autorizeze o asemenea estimare. L—a urmat cineva? Existã o şcoalã? Pot fi, e drept, numiţi câţiva autori care i—au mers întrucâtva pe urme. Mai mult decât Marcuse şi Habermas, Adorno a avut anvergura necesarã ca sã se califice drept un mare gânditor. Resemnându—mã sã enunţ un truism, preocuparea lui de cãpetenie a fost socialul. Conştiinţa colectivã e o iluzie, sau mentalitate de turmã; însã autori ca Adorno şi ceilalţi stângişti de la Frankfurt aratã cã existã o conştiinţã socialã a individului, nu în accepţia de conştiinţã a raportãrii lui la societate, de conştiinţã a situãrii în social, de reprezentare, explicare şi intenţie de soluţionare. Altfel, existã o mãrginire sectarã a marxiştilor/ materialiştilor, ceva sectar. E lipsa unei detaşãri autentice, o obstinaţie de a pleda.
Altfel, gândirea lui e îndeaproape înruditã cu muzica pe care o teoretiza. Caracteristica acesta, englezii o numesc BLANDNESS; şi e bizar cum o gândire interesantã poate fi aşa de lipsitã de farmec, adâncime şi originalitate. Adorno îl mai aminteşte întrucâtva şi pe Ş. Cioculescu—deşi nu întrutotul. Tocmai ‘preferinţele muzicale’ ale acestui filozof explicã restul. ‘Interpretarea marxistã a muzicii atonale’ enunţã posibilitãţile intelectual—sufleteşti ale autorului. Consumismul şi cultura de masã sunt subiecte iritante; atitudinea intelectualã a lui Adorno, însã, era subîntinsã de înclinaţiile şi natura cuiva preocupat de muzica atonalã. Altfel, trebuie studiat, şi e de cert interes, ca marxist, nu ca sociolog. În lumea structuralismului şi a anti—umanismului postbelic, nu şi—a mai aflat locul. Însã existã, la el, triada structuralistã: Marx—Freud—Nietzsche, şi chiar, ocazional, un alt element al celeilalte triade, existenţialiste: Nietzsche—Kierkegaard—Dostoievski.
În scrisul sãu, a alternat teoria cu analiza, sau, ca sã folosesc jargonul gazetarilor, ‘demersul teoretic’ cu acela analitic.
A început cu anosta avangardã muzicalã interbelicã (s—a interesat şi de aceea postbelicã). Nu ştiu în ce mãsurã a scris ca sociolog; însã a scris mereu ca marxist.
Conteazã atât ca unul dintre marxiştii, cât şi dintre sociologii/ autorii de teorie socialã neconvenţionali. Conştiinţa pe care o exprimã în scris e mai degrabã socialã, decât individualã; a fost un critic literar important, interesat, ca şi în muzicã, de avangardã.
Ca marxist, a scris atât caracteristicile lui eseuri scurte, cât şi sinteze cuprinzãtoare.
E interesant cã a ales sã trãiascã în Germania capitalistã, şi nu în aceea sovietizatã.
Prima lui tezã de doctorat, de la 21 de ani, fusese despre fenomenologie.
Locul lui Adorno e în cadrul marxismului—şi nu al sociologiei ca disciplinã. A fost, conştient şi de timpuriu, marxist. Intereseazã ca marxist. Supervizat de un existenţialist, democrat ca şi el, a scris o tezã despre un existenţialist. Urmãrea modele intelectuale. Subiecte constante i—au fost filozofia nemţeascã, psihanaliza şi fenomenologia, muzica (despre care, aşa cum bine s—a subliniat deja, a scris şi analize, nu numai teorie), literatura; îl interesau marii gânditori, şi marile gândiri ale modernitãţii, de la Kant încoace. Propria lui gândire e una extrovertitã; în ea se poate exprima subiectivul, însã nu şi subiectivitatea. Adorno reprezintã un caz probabil singular de estetism marxist, de dandy—ism marxist. Scria adesea despre actualitatea culturalã—muzicalã, literarã, filozoficã, general—intelectualã. S—a interesat de psihanalizã şi fenomenologie, a polemizat cu pozitiviştii. E important de spus cã era unul dintre cei pentru care ‘sociologia’ e sinonimã cu marxismul, e studiul marxist al socialului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu