Lee Sandlin

Lee Sandlin





Nu ceva care sã reproducã gândirea—ci ceva care sã stimuleze simţirea—crezul literar al lui Sandlin e unul horaţian, iar stilul e decis neminimalist—asta gãseşte el la Hooker, la prozatorii englezi ai sc. XVII, la Wagner (‘un monument durabil al evanescenţei celor pãmânteşti’). Asta e o lecţie de stil—aşa se scrie, pentru a da perenitate adevãrului simţirii efemerului. În iconomia dumnezeiascã, chiar şi simţirea efemerului e datã—pentru adevãrul ei.
Privirea, simţirea, mintea, existenţa, umanitatea de care e capabil cineva—arta cronicarului e atât de exigentã, fiindcã nu constã în notarea gândurilor efemere, ci în adevãrul simţirii efemerului, adevãr la care se ajunge indirect, printr—o metamorfozã—Wagner, Hooker, prozatorii englezi din sc. XVII, ceilalţi autori gustaţi de Sandlin. Arta cronicarului conteazã prin ceea ce e reflecţie, alegere, rezultat, racursi.
Cu alte cuvinte, adevãrul simţirii efemerului, autenticitatea de simţire şi gândire din trãirea efemerului, rãmâne numai în formã simbolicã, savantã—Wagner, Hooker, Browne şi Taylor. Iar în cadranele în care Sandlin a notat literatura care—l intereseazã, nu existã decât un japonez şi un francez, un chinez, un evreu polonez, un spaniol şi o saga; cultura francezã nu e foarte prezentã în reflecţia lui, cu excepţia muzicii—aceea francezã fiind amplu ilustratã.

Sandlin e, probabil, un mare scriitor; ceea ce a scris despre Wagner, despre Bach, despre picturã, despre cãrţile altora, ca şi propria lui beletristicã, o aratã.
În cadranele lui (câteva tabele de scrieri şi muzicã), Sandlin recomandã treisprezece romane, o saga, cartea unui evreu polonez—ceea ce e o mãrturie în favoarea romanului ca formã.

Sandlin mai recomandã şi douã scrieri religioase (Taylor şi Donne), unul dintre tratatele lui Browne, memorialele şi jurnalele unor regionalişti englezi (White, Kilvert, Dna. Thompson, Baker), reportajele lui Hazlitt. Iar Chesterton îşi aflã locul alãturi de autori pe care, ca Ruskin, i—a criticat în succinta sa istorie a literaturii victoriene.

Şansa literarã a efemerului e simbolul. Rezultatul degajãrii adevãrului din trãirea a ceea ce efemer e simbolul.

Lui Sandlin, care ştie multã muzicã (şi literaturã), nu îi place Glass, însã îi plac, vai, Cage, Eno, Messiaen—şi mult Bruckner; când vine vorba despre muzicã şi literaturã, ştie ce spune. Cazul lui Glass e ilustrativ pentru libertatea gustului, a spontaneitãţii nearbitrare. Hispanicului îi place muzica lui Glass, iar lui Sandlin, deloc.
Sandlin îmi aminteşte de sefistul Carter (un romancier legendar) şi de un elveţian francofon al cãrui nume îmi scapã; nu şi de ‘Morgan’, care e altfel de om, şi mai burghez.
În aparenţã numai, îi seamãnã lui ‘Morgan’; literar, e mai aproape de ecologistul Heneghan.

Mai nou, bedefilul tomnatec ‘Morgan’ a publicat nişte adnotãri la Greene şi Waugh, catolicii englezi, şi o însemnare despre Corregio.