Natura dogmaticii

Natura dogmaticii







Existã convingerea conform cãreia dogmele sunt acele adevãruri absolut necesare pentru mântuire; Biserica nu ar dogmatiza decât ceea ce e absolut necesar pentru mântuire. Contrasensul nu e numai istoric (ce se întâmplã cu creştinii anteniceeni, cu catolicii care au trãit înainte nu doar de enunţarea, ci de limpezirea şi conştientizarea progresivã a naturii Întrupãrii, etc.) şi eclezial (cum de mai putem lãsa deschisã posibilitatea mântuirii celor dinafara Bisericii vizibile), ci stânjeneşte şi bunul simţ.
Sf. Toma era de altã pãrere decât aceea a ‘absolutei necesitãţi pentru mântuire’ a dogmelor. Nu toate dogmele sunt strict necesare pentru mântuire. Numai douã adevãruri îi sunt absolut necesare omului ca sã se mântuiascã—conştiinţa cã existã Dumnezeu, şi cã are un plan cu omul. Acestea sunt adevãrurile pe care e strict necesar ca omul sã le cunoascã, pentru a putea sã lucreze la mântuirea proprie.
Celelalte dogme sunt utile, folosesc pentru mântuire, înalţã mintea şi limpezesc sufletul; într—un cuvânt, ajutã—însã la mãsura omului, pe potriva posibilitãţilor lui.
Un asentiment global dat dogmaticii Bisericii e necesar, fiindcã e un semn şi criteriu de bunã—credinţã, de încredere. Însã un astfel de asentiment nu implicã nici priceperea, nici utilizarea în viaţa spiritualã proprie a dogmelor cãrora le e acordat; cã ele sunt implicit prezente în climatul bisericesc e mai mult un sofism, un postulat şi un raţionament circular; poate, un deziderat, nu ceva observabil. (Pãr. Bulkagov observa cã, dimpotrivã, în Apus dogma ‘purcederii şi de la Fiul’ nu a schimbat, practic, nimic în predanie şi viaţa de sfinţire, a fost sterilã, nu a avut consecinţe observabile.)
Adevãrul confirmat de bunul simţ e cã nu toate dogmele sunt strict necesare pentru mântuire. Sunt folositoare, şi sunt adevãrate, nerelative, certe. Însã creştinul se poate mântui şi fãrã ele.
În Rãsãritul necatolic se argumenteazã împotriva dogmelor mariane cã pronunţarea lor a fost inoportunã deoarece, chiar dacã ar fi adevãrate (ca şi Filioque), nu sunt strict necesare mânturii. Însã dacã orice erezie e ucigãtoare de suflet, nu înseamnã cã orice dogmã e mântuitoare. Ea poate sã fie, însã nu cu necessitate. Absolut trebuincios îi e omului sã ştie douã lucruri—acelea enunţate de Sf. Toma. Cu dogmele e ca şi cu Tainele; numai o Tainã e absolut trebuincioasã omului, şi numai douã adevãruri. Din restul poate sã decurgã mult bine, mult folos; nu sunt strict trebuincioase. Ele sunt nefacultative, sunt certe; însã cunoaşterea şi înţelegerea lor e condiţionatã şi facultativã.
Dogmele sunt progresul cunoaşterii teologice absolut certe; însã mântuirea cuiva nu depinde strict de ele. Dogma spune numai ceea ce e absolut cert—nu şi ceea ce e neapãrat trebuincios pentru a te mântui. Dacã toate dogmele ar fi, ca atare, absolut trebuincioase ca sã te mântuieşti, atunci ar fi strict necesarã înţelegerea lor; ceea ce e departe de a fi cazul. Sfinţirea e altceva decât buna cunoaştere noţionalã, şi numai vag corelatã cu aceasta.
Astfel de remarci nu pun în discuţie nici adevãrul cert, nici utilitatea dogmelor—ci numai stricta lor necesitate pentru mântuire.
Altfel, m—aş bucura sã vã rugaţi ca Dumnezeu sã mã ierte pentru rãul pe care l—am fãcut altor oameni, în viaţa de zi cu zi.