Marc Levy, ‘În altã viaţã’. Despre condiţia literaturii populare de iubire

Marc Levy, ‘În altã viaţã’. Despre condiţia literaturii populare de iubire





O sugestie din predoslovia romanului ‘În altã viaţã’ meritã reţinutã. Iubirea e ceea ce e trãit şi consumat, petrecut, nu ceea ce e doar visat; cunoaştere e numai aceea a prezenţei. Iubirea e numai ceea ce s—a întâmplat, nu ceea ce a fost visat sau s—ar fi vrut. Iubirea e realul, istoricul, empiricul.
Ponosita literaturã popularã francezã de azi. Înaintaşii noştri numeau genul acesta, ‘literaturã de vacanţã’, sau ‘de plajã’, de divertisment sau ‘uşoarã’. Paleologu încadra aşa romane de Maurois şi Eliade; Greene îşi eticheta ca atare propriile naraţiuni. Mic—burghez prozaic şi mohorât, romancierul Marc Levy [1].
Personajele din ‘În altã viaţã’ sunt bostonezi cuprinşi, din lumea artei; unul are vilã (şi amantã pictoriţã), celãlalt e chiriaşul unui apartament într—un imobil de lux. Altfel, cei doi protagonişti sunt aşa de searbezi, cã n—au identitate, aşadar numele nu îi indicã în vreun fel, nu ştii al cãruia din ei e; ştiu numai cã unul vinde tablouri şi e enervat de un portar, iar celãlalt are amanta artistã şi conferenţiazã despre un pictor pompierist rus.

Naraţiunea lui Levy are stângãcii şcolãreşti (tevatura cu portarul cel omniscient). Personajele lui sunt de bandã desenatã. Ca şi la Pennac, la Levy surprinde acreala, tonul posomorât al acestei literaturi pretinse de vacanţã, lipsa de voie bunã. Lipseşte lejeritatea şi cordialitatea, existã ceva dispeptic. Dialogurile, închipuit vioaie, au uşurinţa barosului. Ceea ce frapeazã mai ales e lipsa de farmec. Camaraderia, destinderea, senzualitatea sunt neconvingãtoare, tonul e fals.
Succesul popular nu e o scuzã pentru literaturã proastã—în ţara lui Simenon. Cãrţile de vacanţã, literaturã de gen, sunt scrieri minore, însã care pot fi convingãtoare prin dibãcie şi dexteritate, reuşite, îmbietoare, un etalon al lizibilitãţii.

Levy e un romancier francez, în vârstã de 50 de ani, şi care, de peste un deceniu, publicã în jur de o carte pe an; valoric, se aflã la un nivel literar inferior aceluia al lui Pennac. Ocazional, a scris şi pentru şansonetişti.

Umanitatea literaturii populare e una artificialã şi convenţionalã; marionete, un joc de marionete. Atunci când subiectul e aventura, artificialitatea marionetelor acestora nu e un impediment; abia la rãsfrângere, când literatura se întoarce cãtre vieţile interioare, asupra inimii, abia atunci ea atinge o falsitate fundamentalã. Aventurã se poate scrie cu marionete; analizã, nu. Marionetele sunt, fireşte, inanalizabile—curge numai talaş, rumeguş. Aventura e fantezie—în esenţa ei, inautenticã. Nişte întâmplãri inventate, intereseazã; nişte sentimente inventate (ca în romanul sc. XVII—XVIII), deasemeni. Însã pretenţia de analizã, de realism, de ‘ca în viaţã’, când e vorba numai de marionete, nu. Literatura popularã nu poate servi ca instrument de cunoaştere a psihismului. Literatura aceasta nu pretinde cã idealizeazã; dimpotrivã, ea PRETINDE CĂ NU IDEALIZEAZĂ, ci cã face realism nemijlocit. Realism pe care înaintaşii noştri l—ar fi destinat coafezelor şi portãreselor. Se poate face psihologie de fantezie (Shakespeare uneori, De Quincey, poate cã şi Corneille)—psihologie fie idealistã, fie pur şi simplu şarjatã sau nãscocitã în alt fel—de ex., creaţii implauzibile în felul fãpturilor de basm, sau al pitorescului de oricare altã naturã, personajele pitoreşti care îi plãceau lui Stevenson; însã miza literaturii populare de analizã nu e o creativitate de acest fel. Aşa stau lucrurile în principiu.


NOTE:

[1] E instructivã comparaţia cu rivalul la sufragiile prostimii Beigbeder—femeile, boema, drogurile, oportunismul subiectelor (‘turnurile gemene’).