Cinemaul înseamnã artã, sexualitate şi aventurã/ senzaţional—sau, în general, divertisment; acestea sunt cele trei funcţii distincte ale cinemaului—sã încânte estetic, sã intereseze sexual, sã destindã şi amuze, iar corespunzãtor existã şi trei categorii de filme.

Cusurgiul Knight.

Poezia cotidianului, ca în filmele regizorului Hamilton. ’77—’84. Încântãrile acelea.

Ieri (marţi)—la 3 ½ l.; la ½ l.. Luni—ed., orã.

Situaţia Sf. Grigore al Tesalonicului în universul vechilor polemici interconfesionale rãmâne, totuşi, una curioasã—cãci rãsfoind mai vechi prezentãri ale ortodoxiei scrise de catolici apuseni (de ex., liturgistul Fortescue), se observã cã Sf. Grigore era amintit mult mai puţin decât Sf. Fotie cel Mare sau Sf. Marcu al Efesului, probabil cã din cauzã cã locul sãu în reprezentarea de sine a ortodoxiei rãsãritene era comparativ mai redus—trebuie amintit cã neopalamismul, renaşterea palamistã e un fenomen teologic al sc. XX, desfãşurat simultan pe mai multe fronturi (Lossky bineînţeles, deasemeni Pãr. Stãniloae, Meyendorff), cu un precursor semnificativ în persoana Pãr. Bulgakov—un mare palamist, ceea ce se aminteşte mai puţin.
Într—o perioadã de revizionism şi experimentãri, isihasmul în accepţia Sf. Grigore al Tesalonicului e una dintre noutãţile încercate de cãtre unii catolici apuseni—alãturi de Zen sau meditaţia orientalã. Însã impresia mea e cã tonul majoritãţii teologilor care s—au pronunţat asupra palamismului, chiar în vremurile mai noi, rãmâne unul destul de reticent şi negativ. Altfel, existã câţiva catolici dispuşi sã vadã şi în Luther pe un mare Învãţãtor al religiei creştine.
Cu alte cuvinte, nu cred cã asistãm la nicio ‘preschimbare palamistã’ a catolicismului apusean, ci la cazuri izolate de simpatie faţã de o persoanã şi o doctrinã mai mult sau mai puţin bine înţelese.
Pe de altã parte, chestiunea omologãrii mutuale a canonizãrilor e una atât de spinoasã, deoarece corespunde unei situaţii fãrã precedente canonice, unei situaţii absolut inedite, cu care Bisericile nu s—au mai confruntat. E vorba despre o schismã care dureazã deja de un mileniu. Ce se întâmplã în aceste condiţii? Vreme de un mileniu, niciuna dintre Biserici nu a stat pe loc. Poziţiile s—au precizat—şi, adesea, antitetic, luând forma antitezei. O corespundere idealã nu mai e de multã vreme posibilã—şi probabil cã nici n—a existat vreodatã, nici mãcar în vremea ‘Bisericii celei una’. Ipoteza neînţelegerilor terminologice care, odatã soluţionate, ar rezolva totul, a fost de multã vreme abandonatã; încã Y. Congar spunea cã e vorba despre douã sisteme teologice diferite, douã sintaxe diferite, douã viziuni diferite. Abia în curajul diferenţei ne vom descoperi una. Un alt lucru de notat e şi acela cã, de fapt, Occidentul catolic are o îndelungã experienţã a coexistenţei ecleziale de şcoli teologice rivale—tomişti de diferite orientãri, scotişti, augustinieni, etc.. Aşa—zisa dictaturã tomistã, sau a ‘teologiei romane’, împotriva cãreia au militat unii dintre experţii de la Vaticanul II, e un fenomen relativ recent, şi necaracteristic. În mod obişnuit, a existat în Apus o pluralitate de sisteme teologice concurente. Faptul acesta caracterizeazã şi teologiile rãsãritene ale întâiului mileniu, când între şcolile antiohianã, alexandrinã şi bizantinã au existat nu puţine divergenţe şi fricţiuni. Omogenitatea doctrinalã a Rãsãritului din primul mileniu e o ficţiune, un anacronism. Ulterior abia, Constantinopolul s—a autoinstituit ca legatar unic al întregii teologii rãsãritene.
Însã în zilele noastre vedem, la creştini rãsãriteni de tradiţie liturgicã alta decât aceea bizantinã, rezistenţa faţã de amalgamarea lor şi faţã de decretarea tradiţiei bizantine, a sintezei teologice bizantine, ca unicã expresie teologicã a Rãsãritului.
Identitatea e o temã, nu numai culturalã, a vremii noastre, iar dialogul ecumenic ne poate ajuta sã ne precizãm înţelegerea şi reprezentarea identitãţii.
Creştinii rãsãriteni ca românii, ruşii, sârbii, bulgarii, etc., moştenitori ai tradiţiei bizantine, se considerã bine reprezentaţi de aceasta, şi se identificã deplin cu ea. Însã credincioşi aparţinând creştinãtãţilor semite, africane, armeanã, etc., protesteazã împotriva echivalãrii normei bizantine cu înţelegerea de sine a Rãsãritului—arãtând cã Rãsãritul însuşi, ca monolit, ca dublã continuitate, temporo—spaţialã, e o ficţiune, ceva inexistent, imaginar.
Un creştin etiopian, sau copt, sau armean, ‘rãsãritean’ fiind, e mai puţin înclinat sã se identifice cu cauza palamismului, sintezã bizantinã tardivã (sc. XIV). Cu alte cuvinte, palamismul nici nu e unica expresie ortodoxã posibilã a întregului ‘Rãsãrit’ creştin. Existã şi alternative.
Sigur cã sinteza religioasã bizantinã a fost ilustratã de creştinãtãţile rãsãritene cele mai numeroase şi mai creatoare cultural, de minţile cele mai scânteietoare—grecii, ruşii; însã creştinãtãţile rãsãritene minoritare nu se simt desãvârşit reprezentate de aceastã codificare mistico—asceticã, nu se considerã pe ele însele ca surogate bisericeşti, ci, ca legatare legitime ale altor tradiţii liturgice şi spirituale, cer dreptul lor la expresie. Cu alte cuvinte, mai existã, în Rãsãritul creştin, calcedonian sau nu, şi altceva decât numai învãţãtura isihasmului palamist.
Marii Învãţãtori apuseni, ca Anselm, Toma, Bonaventura, Ioan Duns Scotus, fãrã a fi polemişti anti—ortodocşi, au exprimat poziţii anti—rãsãritene în luãrile lor de poziţie teologice, poziţii care nu pot fi pur şi simplu anulate în numele unor ipotetice ‘neînţelegeri reciproce’, reprezentãri deficitare ale ‘celuilalt’, ale ‘alteritãţii ecleziale’, etc.. Un irenicism excesiv nu e preferabil unui polemism sau separatism excesive.

Ca subiect—în ‘joia pasului’—acum 4 s..

Arta cronicarului, a reporterului adicã, nu e aceea a unei facultãţi izolate, ci e ‘holistã’—asta spune moş Sandlin cã a observat la Hazlitt. Nu e arta unei facultãţi anume, a unei aptitudini—ci a omului întreg. Nu e o dibãcie, ci o angajare, angajarea fiinţei.

Blogul dublinezului merita iniţiat fie şi numai pentru eseul despre metoda genealogicã a lui Foucault.

De fapt, existã mai multe eseuri, dintre cele de—acum 50, ale dublinezului, care meritã—acesta despre Foucault, însã şi cele despre marxistul Childe şi civilizaţie, despre Merleau—Ponty, Heidegger şi Kant, picturã, Kant în filozofia ştiinţei, ‘Facerea’, dekantizarea filozofiei (analitice), trupul în filozofie. Dublinezul are nu mai puţin de patru postãri despre Kant şi subiecte kantiene; am început sã—l citesc acum 4 s.. Joia cu pasul, cu ‘subiectul de cinema’ şi vârsta actriţelor, şi cu dublinezul.
Ecologia, filozofia, pictura, religia, moda, poezia. Iar ca orice nefilozof, e capabil de mai multã prospeţime, elasticitate şi robusteţe în ceea ce gândeşte şi scrie. Kant, Nietzsche, Heidegger, Merleau—Ponty, Foucault sunt filozofii discutaţi de dublinez; pe Nietzsche îl discutã în conjuncţie cu Foucault, iar pe Heidegger—cu Kant, ca exeget kantian.

Dublinezul şi sociologul evreu.
Ortodoxul canadez.

Hogaş, Heneghan şi Gracq. E mai bine sã priveşti natura ca geograf, decât ca ecologist. Geograful observã linia munţilor, etc., curba unei ape—pe când ecologistul, gândacii. Natura ca privitã de geografi—nu de biologi.

Cartea lui Keating despre policieruri.

Romanul înseamnã naraţiune şi, ca şi filozofia, nu e artã a cuvântului, cu toate cã e utilizare a acestuia; poezia, eseurile, o anume dramaturgie sunt artã a cuvântului. Nu şi romanul. Scopul acestuia e sã povesteascã. Cuvintele servesc la povestit.
Limbajul basmelor e acela funcţional—funcţia narativã. Nu limbajul trebuie sã încânte, cu toate cã slujeşte încântãrii, ci povestirea, întorsãtura narativã.
Aşa se face cã romanul, filozofia, tratatele ştiinţifice nu sunt artã a cuvântului—pe când eseistica, de ex., este.

Logodna cu literatura, decizia, pasul. 8—10 ore. Fricile.

Mi—am amintit de eclectismul, de calvinismul catolicului Watson; de la Watson, am ajuns la blogul de filozofia ştiinţei, de la acesta—la dublinez, iar de la dublinez—la quarci.

Dialogul ecumenic, mai ales post—conciliar, a impus problematica unei tectonici ecleziale—deşi probabil cã nu a inaugurat—o, ci ea fusese intuitã de mai înainte. S—a conştientizat cã de fapt nu ‘spunem aceleaşi lucruri, însã cu alte cuvinte’—ci ‘spunem, în linii mari, cam aceleaşi lucruri, însã în cu totul alte cuvinte, şi din perspective care nu coincid’.
Înţeles drept cheie de boltã şi ultim cuvânt irevocabil al întregii teologii dogmatice şi ascetico—mistice, palamismul nu e acceptabil nici mãcar pentru toţi rãsãritenii necatolici—la fel cum, în lumea catolicã, nici tomismul nu e, sau nu ar trebui sã fie. Şi aşa cum, la alt nivel, nici ‘Catehismul Sf. Pius al X—lea’, nici cimiliturile Cuv. Iustin Pârvu nu pot pretinde îndreptãţit sã fie oracolul religiei creştine.
Religia nu conteazã decât ca viaţã, iar viaţa e o realitate mult mai fluidã, mai sinuoasã, mai insesizabilã şi mai discretã—adesea, mai discontinuã—decât pot pretinde sã cuprindã chingile cenzorilor strepeziţi ai corectitudinii doctrinale.
Ar mai trebui sã spun cã viaţa, religioasã sau altfel, e, DIN FERICIRE, mult mai sinuoasã, mai fluidã—şi mai semnificativã, decât ne—o închipuim în orele noastre mohorâte. Adevãrul are preţ numai ca realizare interioarã, iar lãuntrul inimii e câteodatã închis chiar şi nouã înşine.

Pornirea utopicã. Utopismul ca patimã, boalã şi pornire.

Am, ca şi Gracq şi Ep. Sigrist, gustul legendelor bretone. Gracq, wagnerian, nu se interesa de mitologia teutonã; pe de altã parte, nu sunt de acord cu el în ceea ce priveşte caracterul esenţial necreştin al legendelor bretone. Cã va fi existând un substrat precreştin, şi o sintezã, reuşitã, e altceva.

Îmi plac literatura, cititul, cãrţile; sunt trei subiecte distincte—existã din cei cãrora le place, sau care cred cã le place, literatura, fãrã sã şi citeascã prea mult.

‘Mai întâi, sã povestim romanul’.
‘Sã începem prin a povesti romanul’.
Romanul iniţierii unui adolescent de cãtre o tânãrã sau o adultã. Blier (cu PREGĂTIŢI—VĂ BATISTELE), McE., neamţul, vechiul film cu Lollobrigida.

Ceva asocia deja cele douã bucoavne teologice franceze, scrise de iezuiţi—controversa postbelicã despre har.

Şi postul, şi pomana, şi rugãc., au ca scop îndreptarea minţii, redresarea gândirii. Postul nu înseamnã înfometare, ci cumpãtare, frugalitate, austeritate binevenitã. Mintea se îndreaptã prin acestea trei, e curãţitã.

Postãrile baptistului despre Ruskin, Mayne şi P. Toynbee, iezuitul Oakes şi Oden, biblistul Barrett, limbajul rugãciunii, leopardul alb.

Discuţii de carte literarã, teologicã, filozoficã, religioasã, medicalã, ştiinţificã.

Ideea nu e sã reproduci în tine frustrarea şi veninul din care provine ura altuia, inima de mãtrãgunã. Nu e sã le faci loc în tine. De aceea trebuie trecut cu umor, cu luciditate şi uşurinţã.

Ieri mi—a revenit în minte portretul lui Charlus—într—adevãr, cât se poate de memorabil.

Câteodatã, e o plãcere sã reciteşti o carte într—o ediţie nouã, noutatea ed. dã o plãcere aparte.

E o încântare ceea ce scrie baptistul ‘meu’ despre Ruskin, Mayne şi P. Toynbee, trandafirul oferit nevestei, şi leopardul zãpezii.

Literaturi ca aceea englezã sau americanã au atâţia autori de talia lui Creangã, încât îşi permit sã mai şi uite de unii din ei, reabilitarea lor nu e stringentã; sau, dacã nu Creangã, atunci Hogaş. Reabilitãri ratate au fost, la noi, acelea ale lui Drãguşanu (propus de Iorga şi Vianu) şi Locusteanu (pentru care au militat Camil P. şi Vianu).
Existã astfel de curiozitãţi literare de o calitate excelentã—însã ele nu sunt, pentru aceasta, şi ‘homerice’.

Sandlin şi regionaliştii englezi (cei mãcar şapte—cu toţii de talia unui Creangã sau Hogaş)& baptistul—‘Leopardul …’, romane& ortodoxul Hart şi cãlãtorii.

Duplicitatea de a ne preface cã gândim ca bizantinii sc. XIX când, în viaţa de zi cu zi, gândim ca protestanţii sc. XX. Înãbuşirea acesta a spontanului şi a realului. Ne minţim pe noi înşine. E o ingenuitate falsã.

Un kg. înseamnã fie zece cotlete (cf. marţi), fie cinci felii de ceafã de porc (cf. ieri şi azi).

Nu visa! Citeşte, gândeşte, trãieşte, reflecteazã.

De fapt, ei recunosc (şi apreciazã) intenţia, nu (şi) realizarea. Ceva intenţioneazã sã fie umoristic, sau terifiant, etc..

Recitim o carte mai ales din douã motive—ca sã o ştim, sã o cunoaştem foarte bine, şi drept stimul al gândirii—şi pentru plãcerea pe care o dã.

Indecişii şi şovãielnicii.

Corespunzãtor unei reprezentãri greşite şi bolnave.

Practicile de rugãciune (Tolle, etc.) trebuie dezetichetate, fiindcã importanţa lor nu e aceea de talismane.

Anglicanii şi protestanţii patristici, progresiştii cultivaţi—adicã tocmai ceea ce a repudiat Newman—şi, dupã el, liota newmanienilor. Calea mea nu e aceea a talmudismului patristic, ci a conştientizãrii singularitãţii vremii pe care o trãim. Aceastã cale de mijloc înseamnã nu compromis, ci sintezã. Aşa acţioneazã anglicanii, protestanţii mai patristici, progresiştii inteligenţi. Ei pornesc de la noutatea timpurilor noastre; noţiunile religiei trebuie regândite nu pentru a fi schimbate—ci pentru a fi înţelese. Nu existã o înţelegere naturalã, în accepţia de necategorialã, a lor. Trebuie folosite categorii—şi anume, acelea adecvate.