Statutul liturgic al Sf. Grigore al Tesalonicului nu e singura anomalie de acest fel; alte câteva exemple sunt Sf. Constantin (şi alţi împãraţi ai Bizanţului, canonizaţi numai în Rãsãrit; ultimul Împãrat e cinstit ca sfânt şi de catolicii rãsãriteni, şi de ortodocşi), unii Patriarhi ai Constantinopolului (nu numai Sf. Fotie cel Mare, şi Sf. Ioan cel Postitor, etc.). De obicei, sunt ‘primite’ nu numai canonizãrile de pânã la mijlocul sc. XV—ci toate canonizãrile de pânã în momentul restabilirii comuniunii cu Roma a unei Biserici estice particulare.
Nici Sf. Constantin nu e cinstit de Roma. Vesticii apreciazã cã viaţa lui personalã, legãturile cu arienii, încercarea de reabilitare a lui Arie, botezul primit de la un ‘lucianist’ (= arian), violenţa, mãsurile dure la care recurgea, acordul dat prigonirii Sf. Atanasie, nu fac din Împ. Constantin o figurã pe care sã o propunã cinstirii de cãtre creştinii apuseni. Însã admit şi cã alţii pot sã vadã lucrurile altfel. Cu alte cuvinte, Roma obişnuieşte sã ia act de cultul existent.
Neincluderea în Calendarul universal marcheazã, pânã la urmã, o reticenţã, exprimatã în acest fel de cãtre Biserica romanã.
Ereticii reveniţi în comuniunea Romei (de ex., monofiziţii sau nestorienii) nu au putut continua cinstirea celor canonizaţi dupã cãderea în erezie a Bisericii particulare. Schisma e altceva, iar legitimitatea canonizãrilor nu e contestatã.
Omologând canonizarea unor sfinţi ca Grigore al Tesalonicului, Constantin, Fotie cel Mare, etc., Roma recunoaşte cã aceştia sunt în multe privinţe, cu toate cã nu în toate, recomandabili ca mijlocitori şi ca modele creştine. Cu alte cuvinte, Roma apreciazã cã motivul canonizãrii unora ca Sf. Grigore al Tesalonicului nu a fost în primul rând împotrivirea faţã de unirea cu Apusul catolic. Motivele canonizãrii au fost altele, iar acestea rãmân valide.