Despre socializare, muzicã, religie, artã literarã, progres

Despre socializare, muzicã, religie, artã literarã, progres





Nu e vorba de formele utilizate, ci de chiar principiul socializãrii (competitivitatea, egoismul, plictisul).

Rockul era modul meu de a fi nerealist în privinţa psihologiei.

Astringenţa anumitor scrieri religioase.

ARTĂ LITERARĂ. Philippide vorbea despre ‘arta scriitorului’, subliniind elementul de artisticitate şi pe acela de artã ale literaturii.
Nu toatã literatura e ‘artã a cuvântului’; aşa cum am mai scris, romanul e o altfel de artã, arta povestirii, provenitã din folclorul epic, din arta epicã.
Arta nu numai cã nu e reductibilã la artisticitate—ci se poate şi dispensa de ea; v. cazul marilor pictori care deseneazã prost, al scriitorilor de anvergurã care ‘scriu prost’ din punctul de vedere al canoanelor. A cãror artã contrazice—sau chiar ignorã canoanele; v., drept alt ex., arta ingenuã a lui Rousseau Vameşul.
Existã artã fãrã artisticitate, artã lipsitã de artisticitate, independentã de convergenţa cu canoanele prestabilite, normative.

Progresul nu poate fi prevãzut, descris anticipat, cunoscut dinainte; a—l cunoaşte înseamnã a—l realiza, a avea prezent viitorul. Creativitatea nu e laplacianã, contrazice laplacianismul. Schiţa nu e realizare. Progresul schiţat, vag, nu e viitorul cunoscut, realizat, cunoscut în tridimensionalitatea lui completã.
Creativitatea tehnicã înseamnã cã a prevedea cu adevãrat o invenţie vrea sã spunã a o şi fi realizat; diferenţa dintre predicţie şi realizare e tocmai creativitatea—ceea ce îi lipsea previziunii pentru a fi fiabilã. Aşadar, existã creativitate în tehnicã—şi oriunde survine diferenţa dintre intenţie sau predicţie, şi îndeplinire, realizare.

În perspectivã teologicã, tehnofilia înseamnã admiraţia pentru ‘nepoţii Lui Dumnezeu’.

La 25 de ani am citit multe policieruri; Weininger, Simmel, Klages, multe policieruri, fiziologia organelor de simţ, Traven, De Quincey, Balzac, vechi articole englezeşti de istorie bisericeascã rãsãriteanã.

Lapidaritate, prolixitate, digresivitate.

Cred cã Hristos a specificat ce putem face pentru El; ciliciile, târsânele nu sunt printre acelea enumerate.

Femeia vrutã ar trebui sã fie ‘Paştile Domnului’.

A mã gândi mereu la ceva citit, sau ştiut, sau întâlnit, sau petrecut—nu le ceva închipuit sau imaginat. Realul utilizabil e numai cunoscutul.

Latura de rãutate, josnicie şi distructivitate.

‘Relaţia cu femeia’, ‘relaţionarea cu femeia’.

‘Esenţa vieţii’—vroia sã—mi dea ….

Orb faţã de ceea ce eu însumi resimţeam ca fiind cel mai important pentru mine.

Habotnica, bãnãţeanca, ed., armeanul, încrezuta, ungurul.

Criteriul apartenenţei la Bisericã nu e etic, ci sacramental.

Da, numai cã Arhim. Teofil ar rãspunde cã Sf. Toma, cãlugãr din adolescenţã, habar n—avea despre viaţa conjugalã; acesta e replica bunului simţ.

Capsomanii care dezgustã de creştinism şi Bisericã. Aceste imbecile indignãri virtuoase.

Balanţa relelor—oamenii se cred, cu sinceritate, mai virtuoşi decât alţii, fiindcã nu considerã decât ceva, iau un singur criteriu, sunt unilaterali. Ei nu vãd cã binele lor e acompaniat de rele imense, de altã naturã decât aceea a criteriului ales de ei.

Deprinderea de a mã gândi numai la lucruri citite, sau ştiute, nu închipuite sau imaginate. Urmãrile delãsãrii.

‘Matei’ şi ‘Ioan’ enunţã (numai) Prezenţa Realã—nu transsubstanţierea!

Laşitatea e josnicie.

‘Mintea’ lui ‘Karl’ [Schudt] absoarbe mai ales clişeele, zgura, zaţul. Postãrile despre ‘sfinţii preferaţi’ ar putea fi semnate de Homais, şi ar fi fost antologabile de cãtre Flaubert. ‘Karl’ are un fel de geniu în alegerea celor mai posace clişee.
Incompetenţa voioasã cu care discutã axiomele biblisticii e neasemuitã. O gândire închisã—şi magicã.

În neconcordanţã cu inteligenţa, vârsta, nobleţea, chiar firea.

Singurãtatea nu e neutrã, ci e un rãu, iar ‘împãrţirea’\ dedicarea e un bine.

Joi şi azi am reluat postãrile lui Schudt (la care am ajuns cãutând postarea patrologului despre Denck, şi apoi pe acelea ale malaezianului).

De la Schudt—cele câteva rânduri despre cartea Pãr. Tarazi.

10 ore de citit zilnic ar trebui sã ofere ceva de discutat.

Antinomia insolubilã; nu e deajuns sã vrei, trebuie sã şi înţelegi, sã ştii sã faci, sã poţi.

Dumnezeu Se aflã înafara eului conştient, voliţional, decizional. Eul nu e identic cu Dumnezeu. Creştinismul nu e un neoplatonism.

Existã strãdanii care nu împovãreazã—ci elibereazã.

Omul vãzut ca şi cloacã—societatea patimilor. Hidoşenia e apanajul omului. Omul e chipul şi negarea Lui Dumnezeu.

Anxios, deprimat, reprimat, mâncãu.

REPREZENTAREA CONCORDANTĂ. Ceea ce oferã literatura sunt reprezentãri (ale realitãţii), nu trebuie luate ca altceva decât reprezentãri. Când spunem cã am gãsit realitatea, desemnãm astfel o reprezentare concordantã. Ne reprezentãm realitatea cam în felul acelui autor. Realitatea din literaturã e de ordinul al doilea—reprezentatã.

Optând pentru ortodoxie, Pelikan, savant critic, în mod sigur nu alegea, prin aceasta, bigotismul, fanatizarea, ortodoxia lui Rose.

E interesant cã studiile de scolasticã nu l—au îndemnat pe Ratzinger sã devinã medievist (--aşa cum nici acelea, anterioare, de patristicã—patrolog--); iar teza lui despre scolasticã are tocmai faima de a fi nesitoricã, de a forţa interpretarea, de a scorni. Pe de altã parte, inexactitãţile lui sunt nu mai puţin reputate.
Ceea ce s—a spus despre tomiştii francezi, se spune cu atât mai mult despre bonaventuristul bavarez. Restabilirea semnificaţiei, presupus pierdute, a unei opere, nu servea decât propriei agende. Nu era dictatã de obiectivitatea istoricã imparţialã. Era o travestire a unui scolastic medieval în veşmintele ‘Noii teologii’. Teza lui trece drept o rãstãlmãcire filozoficã, ‘neo—teologicã’, a scolasticii Învãţãtorului franciscan. E o deturnare, abilã sau nu. Ratzinger a investit gândirea franciscanului medieval cu înclinaţiile ‘Noii teologii’; şi e încã una din cãrţile curioase apãrute pe pragul Vaticanului II, ca şi aceea a Pãr. Kűng despre Barth sau ecleziologia (îndrãzneaţã, se zice) a Pãr. Jaki (citatã cu încuviinţare chiar de Pãr. Kűng—unul dintre caii de bãtaie de mai târziu ai Pãr. Jaki).

Cei care au decis sã mã priveze, sã mã lipseascã; demenţa deciziei.

Elementul mistic existã sau nu, nu e vorba despre mai mult sau mai puţin—iar esenţialul misticii liturgice apusene existã în Missa post—conciliarã (am mai observat şi cã proponenţii Missei tridentine preferã Missa ca spectacol impozant, Missei ca rugãciune); pentru ochiul unui regizor francez de la sf. anilor ’60, Missa numitã ‘paulinã’ era cât se poate de misticã.
Tradiţionaliştii vin la Missã ca sã admire, sau ca sã se roage pe cont propriu, individual, în legea lor. Nu vin ca sã participle. Atitudinea tradiţionalistã e aceea a spectatorului. Însã Missa nu e spectacol, ci rugãciune comunã. Altfel, existã, indiferent de ceea ce credea nu ştiu ce preot englez din sc. XIX (Pãr. Faber, cred), spectacole mult mai interesante decât Missa tridentinã. Or, atitudinea lor contravene tocmai axiomelor tradiţionale—caracterul derivat, secundar, al plãcerii, care survine numai pe drumul cãtre altceva, cãtre un scop propriu—zis moral—austeritatea mijloacelor întrebuinţate—caracterul superflu al ‘încântãrii duhovniceşti’ resimţite. Acestea sunt axiome ale religiei creştine apusene.
Atitudinea tradiţionalistã cere ‘plãcere liturgicã’, etc.. Le cere de parcã ar fi însemnate în sine.

Missa tridentinã satisface gusturi mai copilãreşti, mai naive; altfel, Missa zisã paulinã e aceea oferitã de Kasper, de Martini, de Danneels, de Lehmann, şi corespunde unei înţelegeri mature, adânci. Dacã a existat o maturizare a cristologiei, a misticii (Sf. Simeon şi Grigore, Sf. Bernard şi Juan), a ecleziologiei, a mariologiei (mai ales!), etc., de ce nu ar exista şi o maturizare şi rafinare a practicilor liturgice? Recunoaştem şi admitem progresul în alte domenii; de ce nu şi în al Missei? Missa nu a fost înlocuitã, ci transformatã. Poveştile cu masoni nu pot discredita discernãmântul Romei. Neluate cu promptitudine, mãsurile reformatoare ar fi devenit un nou caz Galilei, o nouã ‘Comisie biblicã pontificalã’, sau cum se va mai fi numit; fiindcã erau unanim cerute de minţile cele mai pricepute ale Bisericii, toţi cereau reformã liturgicã. Neluarea mãsurilor ar fi apãsat tot asupra Romei—ca un nou caz de obtuzitate şi de reacţionarism.