Gamã de cãrţi

Gamã de cãrţi






Ideea unei game de cãrţi de rãscitit am avut—o de douã ori anul acesta: întâi în martie, cu gândul la Gracq şi la ‘Rãzboi şi pace’ şi rãsãritenii ‘mei’ (şi întregitã în mai, cu gândul la malaezian), a doua oarã în august, cu gândul la catolicul Watson şi la frecvenţa citãrii, de cãtre el, a câtorva cãrţi. De unde, practice, douã schiţe—întâia, a unei game triple (martie—mai: romane, rãsãritenii, teologia\ gândirea)—a doua, a romanelor citabile frecvent.

Dacã ar fi sã enumãr câţiva autori ale cãror cãrţi nu doar mi—au fãcut o impresie puternicã, ci mi—au schimbat felul de a gândi, etc., i—aş desemna pe Lossky (pentru a îmi fi arãtat coerenţa, profunzimea şi probitatea învãţãturii creştine), R. Petrescu, Simmel, evreul argentinian, Evdokimov (pentru bunãtatea creştinismului), Ratzinger, Claudel, Tresmontant, romanciera americanã; ca putere transformativã, şi chiar impresie, nulã, ar fi Bachelard. Ca impresie puternicã, şi cam atât—Weininger, Klages, De Quincey, Coleridge, Chesterton, Bernanos, Bahtin, Wojtyla, atâţia alţii.
Cãrţi care schimbã o laturã a gândirii, gândirea întreagã, ori chiar fiinţa.
Sandlin vorbeşte despre o transformare intelectualã şi una fiinţialã; el clasificã scrierile în acelea care schimbã gândirea, şi acelea care schimbã fiinţa.

Un model bun de recenzie/ rezumat de carte creştinã sunt cele (numai) şase rânduri despre o scriere a lui Denck, publicate de patrolog cu doi ani în urmã—model de lapidaritate şi de scurtime a expresiei. (Patrologul spunea cã nu l—a recitit pe Denck; şi nu ştiu, în general, ce, şi dacã, reciteşte.)
Caracterizarea de cãtre patrolog a scrierii lui Denck face parte din cele nouã rânduri despre teologia mennonitã, fiind oferitã ca aprecierea lui cu privire la învãţãtura acestei secte.
Iar o caracterizare generalã lapidarã în racursi poate sã nu fie deloc vagã ci, dimpotrivã, precisã—şi prin chiar largheţea termenilor şi bonomia, firescul sintaxei.

Patrologul şi hispanicul mi—au dat ideea ANALIZELOR, şi am mai multe cãrţi care s—ar potrivi; analizele procedeazã invers decât microrecenziile—nu dau caracterizarea generalã sau ideea unei cãrţi, ci discutã numai un lucru anume—‘Ceva despre …’. O (scurtã) discuţie a unui lucru anume dintr—o carte. Nu o caracterizare de ansamblu. Un eşantion. Analiza, însã, înseamnã situare, şi e optimã începând abia de la o a doua citire, pretinde cunoaşterea întregii scrieri. Nu prea poţi începe prin a analiza.

În critica literarã, se trece de la impresia fluctuantã, şovãielnicã, inexactã, la cunoaştere.

Gãsesc la ‘Karl’ adnotãri la genealogia de la Sf. Matei, îndemnul din ‘Coloseni’ 3, şase rânduri despre inteligenţa lui Newman, tãcerea auto—impusã a Sf. Grigore Teologul, cele douã rânduri despre ‘Harry Potter 2’ şi Brannagh, rândurile despre muzica bisericeascã în Cartea a noua a ‘Mãrturisirilor’. Darul conciziei şi al lapidaritãţii, exprimarea succintã nu înseamnã exprimarea pe fugã, în grabã. (Mã gândesc şi la Montaigne, la Sf. Fotie cel Mare, la rândurile patrologului despre alte cãrţi—deprinderea micro—recenziei.) Ideea nu e de a avea puţin de spus—ci lapidaritatea, a spune multe în cuvinte puţine. Un fel de ingenioase epigrame în bronz, caracterizãri scurte scrise cu obiectivitate şi cu eleganţã austerã. Medalioane austere şi zvelte, ţinând de arta epigramei, de faimoasa concizie epigramaticã. Admir atât concizia (Ralea, Adorno, patrologul, bedefilul tomnatec), cât şi digresivitatea (Sandlin, poate chiar dublinezul).
Arta de epigramist, şi aceea de povestitor. Unii, însã, povestesc ca nişte epigramişti, incizând ca epigramiştii.

A spune câteva cuvinte despre o carte sau o scriere—tonul conversaţional, etc.. ‘Morgan’ şi Watson—ambii, catolici şi sefişti.