Creştinismul, Biserica şi gestionarea sexualitãţii.

Carte ‘îngeresc de inteligentã’; eu asociez îngerescul cu inteligenţa şi cu virtutea, nu cu abstinenţa.

Biscuiţi, lapte, ouã, fructe.

‘Sindromul Ruskin’—oroarea faţã de ….

Dela decizia de lizibilitate, carnetele sunt necenzurabile.

Effie în ’41, ’46, în ’51 (la întâlnirea cu pictorul); firea ei, frumuseţea, copiii. Logodnica ulterioarã (Rose). Victorianul era cu 9 ani mai mare decât Effie; avea 22 de ani când a scris romanul pentru viitoarea soţie. ‘Deconvertirea’ lui; adicã, apostazia.

Biserica Romei nu îşi permite sã ‘integreze’ nimic în ‘doctrina romano—catolicã’, pe de o parte fiindcã nu are aceastã prerogativã—tot ceea ce face Biserica romanã e sã ia act de consensul universal al Bisericii, nu sã forţeze integrãri necerute de nimeni, cãci ar fi o silnicie şi ceva dezgustãtor; pe de altã parte, fiindcã în învãţãtura ‘romano—catolicã’, aşadar caracteristicã apusenilor catolici, ca diferitã, adicã, de aceea general—creştinã, comunã tuturor (‘consensul ecumenic’), nu trebuie sã existe decât învãţãturi obişnuite catolicilor occidentali, şi nu importuri de complezenţã.
Nu cred cã Biserica Romei trebuie luatã la rost cu obrãznicie.

Religia rãspunde mai bine decât orice altceva, nevoilor afective—însã prin ce anume? Ce, din ea?

Mirosul de varzã cãlitã. Gãtitul, spãlatul, cãlcatul, locuitul.

Gestionarea policierurilor scandinave şi a manualelor de psihologie popularã.

La sfârşitul primãverii ( ¾ mai), la mijlocul verii ( ¾ iulie), şi la începutul toamnei ( ¼ sept.)—biblistica şi iezuitul francez& prelatul belgian& sihastrul francez.

Cred cã am pornit cam cu stângul în viaţã şi, vãzând cã nu s—a ales nimic, am zis ca mãcar sã iau ceea ce oricum oferã viaţa, sã devin un eseist authentic şi sã mã consacru literaturii; gândul mã duce la regionaliştii pe care îi citeşte americanul—şi la ceea ce scrie baptistul despre Ruskin.
Sociologul evreu, Ralea şi tânãrul ME, ziaristica lui GC. Gazetãrie diversã.
Analize propriu—zise, nu recenzii deghizate ca analize, date drept analize.
100 de pag.& 10 romane& 2 s.. Consumul& sezonul.
Prin analize subînţeleg uneori, ca aici, mai sus, discuţii literare; alteori, discutarea unor scrieri ştiinţifice—ca la hispanic.

Descrierea realului, şi aceea a imaginarului. ‘Literatura de imaginaţie’ e unilateralã, poate masca un dezechilibru, nu solicitã—de fapt, nu testeazã—decât imaginaţia, închipuirea—pe când eseistica, memorialele, etc., ca descrieri ale realului, au nevoie de echilibrul fiinţei.

Şi baptistul, şi eseistul îl citesc pe Ruskin; baptistul mai aminteşte alţi trei scriitori, autori de memoriale.

Eu nu ştiu dacã relaţia lui Barth mãcar cu catolicismul a fost analizatã, teologic, îndeajuns (cei doi catolici elveţieni, v. Balthasar şi Kűng); e semnificativ cã ambii catolici care i—au analizat gândirea erau şi ei elveţieni.

Eseurile propriu—zise sunt caracterizate de tonul conversaţional, vioi, afabil, ca şi de naturaleţea digresiunilor—de digresivitate. Aşadar, ton conversaţional şi digresivitate. Tonul şi digresiunile. Adresarea lejerã. Se cere sã fie delectabile şi literar, nu numai intelectual.

Eu mã pronunţ pentru realism şi moderaţie epistemologice, pentru cumpãtarea epistemologicã; iar din acest punct de vedere, tocmai unii filozofi sunt dascãlii cei mai execrabili—învaţã naivitatea şi dogmatismul, o falsã rapiditate, locvacitatea când vine vorba de lucruri despre care nu ştiu nimic—despre care nu se ştie nimic, nu ştiu nici ei, nici eu, nici dv.. Competenţa lor e derizorie, învaţã pe alţii despre lucruri de care habar n—au.

Linia Hardy, Lawrence, Golding, Fowles. Romane ale emancipãrii afective şi socio—sexuale.

Watson, baptistul, reiterarea. Firescul.

Viaţa aceasta, care înseamnã fumat în apartament.

KIDS de Clark—vârstele.

Gracq, baptistul, recitirea, regionaliştii lui Sandlin. Ambii englezi.

Polul Ruskin, şi polul cinema—care înseamnã o alegere.

Inge şi Logan—în doi ani consecutivi. Ecranizarea din ’57 a lui ‘Peyton …’—cu caracterizarea romanului. Tricoul şi dimineaţa soţiei. Carura. Shirley Mills în ’38.

‘Ceva despre …’ (ME), sau ‘O însemnare despre …’, sau ‘Remarci despre …’, sau ‘O observaţie despre …’—pentru formatul dublinezului.

Marele meu model în eseisticã e, în primul rând, o carte a sociologului evreu—apoi, nişte români—apoi, cusurgiul şi preotul—pentru cartier.

Sexualitatea nu înseamnã disciplinã reproductivã.

‘Mântuirea’ înseamnã viaţã semnificativã şi bine trãitã. ‘Singurul lucru’—şi remarca Arhim. Teofil. Datã fiind şi centralitatea subiectului.

Eseul—ca discutare nu atât a conţinutului, cât a citirii unor cãrţi—imaginativ, asociativ, etc. (v. baptistul). V. şi Hazlitt, cu eseurile despre citirea unor cãrţi.

Utilizarea de artã expresionistã, cubistã şi abstractã.

Ca Asimov şi ca ‘Omul care era …’ la catolicul Watson; romanciera preferatã a acestui catolic e o atee victorianã.

Reprezentãri mitologice, ale lui Venus şi ale femininului.

Dublinezul, baptistul, canadezul şi Watson. Eseistul.
JG, baptistul (memoriale—cei trei autori, şi romane), ambii englezi, catolicul Watson, Sandlin.
Ca Goethe şi Wieland, Balzac şi Restif, etc..

Hispanicul surclasat, întrecut.
Olandezul şi Bergotte, ‘vederea rãului’, Crucea, italianul, conştientizarea. Aşadar, fãrã amãrãciunea romancierului fictiv.

Ortodoxul Hart prezintã realitatea ca luptã, ca fiind inerent conflictualã, ca vãdind o zbatere, un conflict—nu ca abţinerea Lui Dumnezeu de la a interveni. Realitatea e o înfruntare, un câmp de onoare. Nu e un joc prestabilit în care Dumnezeu Se abţine sã intervinã; El nu e neutru.

Doi catolici, trei protestanţi, cinci rãsãriteni.

Exemplul misionarului belgian, cuvintele scoţianului, adeverirea predicţiei lui.

Existã regionalişti englezi la fel de interesanţi ca Hogaş şi Creangã (memorialiştii ca Hudson şi Cobb; Baker, Dnele. Thompson şi Lee, Kilvert şi White).

Ideea ‘eseului din şapte alineate’.

Existã un anumit triumfalism în autoproclamarea palamismului drept cheie de boltã a teologiei rãsãritene, triumfalism pe care creştinii rãsãriteni proveniţi din tradiţiile liturgic—spirituale nebizantine, aşadar ‘minoritare’, însã nu mai puţin calificate religios, nu par dispuse sã îl accepte necritic.
Renaşterea palamistã din sc. XX, urmând renaşterilor isihaste din secolele precedente (grecii/ atoniţii, ruşii, Sf. Calinic la români), a cunoscut mai multe iniţiative—pe majoritatea le—am şi enunţat deja—atât Pãr. Bulgakov, cât şi adversarii sãi, teologii neopatristici (Lossky), Krivoşein, dacã nu mã înşel—Kern, Pãr. Stãniloae, Meyendorff, în teologia ascetico—misticã—Cuv. Sofronie de la Essex, în teologia popularã—Mitr. Vlachos, în catolicismul melkit—Pãr. Habra. Destulã diversitate, adicã. Fenomenul e, desigur, impozant şi semnificativ.
Altfel, subiectele principale sunt îndeajuns de subtile încât sã facã destul de neavenitã încercarea de a discuta pe un forum existenţa şi natura lucrãrilor necreate ale Lui Dumnezeu. Teologi şi duhovnici experimentaţi abordeazã cu moderaţie discutarea unor astfel de subiecte. Nu e bine sã ne placã sã ne auzim vorbind despre lucruri de care n—avem habar.
În cele din urmã, palamismul nu e echivalent cu identitatea religioasã, teologicã şi ascetico—misticã, rãsãriteanã. E una din abordãrile şi din codificãrile încercãrii religioase creştine.

Prezentarea modernã a religiei nici vorbã sã ‘flateze egoismul’ omului modern—ci, dimpotrivã, cautã sã îl încurajeze, sã îi vindece timorarea.

Lui Gracq, Hazlitt şi Lamb, lui Sandlin, catolicului Watson, baptistului şi canadezei le place sã citeascã.
Multor oameni le place (numai) sã fi citit; nu şi sã citeascã.

Filmatã, literatura proastã parcã nu mai e chiar aşa de proastã—existã ceva divertisment—actorii, muzica …. Nu scenariul amelioreazã literatura proastã, ecranizatã—ci ‘umanitatea neprevãzutã’, multiplicitatea resurselor din care se—ntâmplã sã licãreascã ceva—ul care învioreazã şi agrementeazã.

O carte e o companie plãcutã.

Lâncezeala, delãsarea şi abulia nu înseamnã interiorizare.

Romanciera americanã& italianul& atonitul& SF& policierul scandinav.

Tâmpit nu de citit, nu de cititul în sine, ci de ceea ce citeam.

Nu voi trişa—pe blogul acesta, literatura e abordatã frontal, şi nu ocazional—spre deosebire de filozofie, religie şi teologie, care sunt subiecte vremelnice şi necaracteristice; astfel cã situaţia e inversã aceleia a scrierilor lui Watson şi ale baptistului, la care filozofia, religia, teologia sunt cele abordate frontal, iar literatura—numai ocazional. Existã, însã, doi autori care procedeazã cam ca mine —evreul Myers (cu al cãrui blog ar trebui sã vãd ce s—a mai întâmplat) şi cusurgiul (doi bloggeri care ştiu unul de celãlalt); ideea însãşi, şi inspiraţia pentru un blog literar, mi le—a dat evreica. Vreau sã spun cã ea mi—a dat ideea unui blog literar; cu toate cã formatul folosit de ea nu m—a interesat niciodatã.

Urât se poartã cei nesiguri de farmecul lor, sau convinşi de propria lipsã de orice farmec. Dispreţul afişat nu e decât reversul dispreţului de sine.

Leac al singurãtãţii, iubire şi plãcere. Gãtitul, rufe, cãlcatul. Locuitul.
O falsã intelectualizare, însemnând baricadarea în abstract.

Atmosfera maladivã de sentimentalitate şi romanţiozitate a misticii occidentale îşi are originea într—o subiectivitate artificialã, arbitrarã, degeneratã şi alteratã. Sunt lucruri nesãnãtoase.
Talmudismul şi formalismul de o parte, sentimentalitatea şi romanţiozitatea de cealaltã. Etosul obiectivitãţii, al Rãsãritului bizantin, a degenerat ca îngustime şi mãrginire exasperantã.

Schismaticii diagnosticheazã corect romanţiozitatea, însã sunt orbi faţã de propriile carenţe —talmudismul şi anchilozarea.

Faptul cã existã o naturã individualã, o fire individualã, cã suntem ceea ce suntem, cã nu putem face ceea ce (ni se pare cã) vrem sã facem cu/ din noi înşine, e o sursã de bucurie, nu de dezamãgire; existã nişte coordonate naturale ale individului, dincolo de care începe artificialul, silitul. Omul nu e ceea ce se viseazã, ci ceea ce deja este.

Mihalkov spune, de fapt, contrariul—cã omului îi trebuie atât de mult pentru a atinge fericirea. Concluzia nu e resemnarea, ci altfel de fericire. ‘Piesã neterminatã …’ e, într—adevãr, despre fericire—nu despre iubire, iar protagonistul descoperã ca adevãrat ceea ce enunţase mai înainte cu frustrare şi batjocurã.

Existã straturi ale conştiinţei, aceasta e etajatã.

Cinemaul de gen cel mult enunţã teme, nu le şi ‘exploreazã’.

Sunt, ca şi Ep. Sigrist, o amfibie literarã. Îmi amintesc remarcile lui negative despre nişte policieruri engleze şi unii sefişti—însã şi pe acelea pozitive, despre alţi sefişti, despre nişte romane de spionaj, etc.. Ep. Sigrist parcurge, în felul acesta, întreaga gamã—şi e o amfibie.

Cititul, interacţii, socialul, tempo, înviorarea, mâncarea, diversitatea, vârsta. Temniţa copilãriei putea sã se fi destrãmat de acum 20 de ani—cu o intrare timpurie în vârsta adultã şi volitivã.

Totuşi, cartea sociologului evreu ar fi trebuit sã se numeascã PARVA MORALIA, fiindcã a lui Aristotel nu se numea MAXIMA MORALIA.

Un eseu e o scurtã sintezã, o privire sinteticã.

Gândirea sociologului evreu mi se pare gãunoasã şi boantã. O minte boantã.
Micropolitica, etc.. Bizara lipsã de farmec a acestei gândiri. Fadoarea.

Marxismul (Adorno nu a fãcut ‘sociologie’ ca distinctã de marxism, ca altceva decât marxismul), filozofia, fenomenologia, psihanaliza, muzica, literatura. Nu a fost, însã, un profet al emancipãrii sexuale.

Iisus e aceastã fiinţã luminoasã cãreia i se ruga Sf. Isaac, cãreia îi era adresatã rugãciunea Sf. Isaac. Sf. Isaac se situeazã înafara controversei cristologice.

Sf. Maxim şi Tihon (în aug.), Sf. Ioan Zlataust (nov.), Martin I (apr.).
Sf. Ilarie (ian.), Caterina de Ricci (feb.), Martin I (apr.), Sf. Anton (iun.), Hipolit (aug.).
A oferi învãţãturile preschimbate în pâinea bunãtãţii, a iertãrii. Evaluarea bonomã.

Ceea ce Dumnezeu ar estima cã e îndeajunsã virtute.

10 romane, muzica, dogmele, raţionalitatea, evreul.

Prezenţa Realã—prin memorial; nu jertfa, nici transsubstanţierea—noţiune superfluã. Iisus învaţã numai Prezenţa Realã în Euharistie—nici natura sacrificialã, nici transsubstanţierea.

O nouã Irodiadã, şi un nou Ioan.

Mai degrabã teologia, decât viaţa, vicisitudinile.

Almanahurile de acasã& acela ciorsãit şi interesant& acelea SF. Almanahuri tematice. Umorul& stridenţa, bedefilul tomnatec.

Rãul din lume nu e un rãu de operetã, un rãu bont, ştirb, ci rãu care doare, rãu mordace. Un rãu care lasã rãni şi degradeazã. Un rãu care e firesc sã sperie.

Autenticitatea şi mercantilismul.

La mine, noţiunile abstracte au întâietate, şi limiteazã experienţa, reducând adaptabilitatea.

Existã un set de iluzii nevrotice asociate cu religia—o falsã cunoaştere, o falsã înţelegere.

Dum. seara, neintenţionând încã sã merg la Missele matinale, sã reiau practica neoplatonicianã, deprinderea, am fost neatent la programul Misselor—aşa încât azi m—am pomenit dinaintea bisericii închise.

Creştinismul porneşte de la resimţirea vie a propriei rãutãţi, a propriului rãu. Creştinismul nu e o doctrinã a eliberãrii de rãutatea din lume, ca maniheismul sau budismul—ci din sine, şi nu e nici o doctrinã a perfecţionãrii morale, o igienã moralã, ci a sfinţirii.

A cãuta esenţialul şi, apoi, folositorul, utilul. Necantonarea în superflu. Cãrţile care schimbã ceva—baptistul şi eseistul.

Sunt obişnuit sã gândesc în termeni pozitivi despre religiile necreştine.

Ilaritatea agresivã a mârlãniei e o formã de stânjenealã—francheţea ostentativã cautã sã drapeze conştiinţa nepriceperii. Nu e conştiinţa puterii, ci dimpotrivã.

Ortodoxul Hart nu e întrutotul credibil sau convingãtor ca şi critic literar; odatã simţitã panta de exagerare, înclinaţia lui de a şarja, de a generaliza, ceea ce am numit maniheismul sãu estetic, e neconvingãtor. Aprecierile lui derapeazã, deraiazã în pamflet, în şarjã. Asta face impresie—însã rateazã scopul criticii.

Nu cred cã palamismul va fi etichetat vreodatã ca o modã rãsãriteanã de felul occamismului din Apus de pânã—n vremea lui Biel şi a studenţiei lui Luther, sau de felul extrinsecismului. E altceva; Occam, Biel, ceilalţi occamişti erau savanţi, în primul rând savanţi. Grigore al Tesalonicului şi alţi palamişti sunt sfinţi, canonizaţi, dascãli de rugãciune, taumaturgi, etc., puternici fãcãtori de minuni, au cinstitorii lor. ‘Moda’ învãţãturii lor nu e o toanã savantã, ci ceva girat duhovniceşte, autentificat.

Romanul poate fi gândit ca lume, ca povestire sau ca analizã.

Pentru cei din generaţia mea, Missa paulinã nu mai e un experiment, ci realitatea liturgicã (preexistentã).

Scuame, cruste. Subiectele de gândire trebuie sã fie reale. A se gândi la ceva citit, la ceva ştiut, gustat, nu la ceva închipuit sau imaginar.

La Missa de searã din Ziua Crucii am ajuns abia la cântarea Psalmului, înaintea lecturii cristologice din ‘Filipeni’. Polisemia Evangheliei de la Ioan. Culegerea de predici ale slavului.

A estima în ce mãsurã o scriere atinge esenţialul, sau îşi propune, mãcar, sã o facã; a sublinia ce e esenţial în ea, lucrurile esenţiale—ce e folositor, dacã e folositoare, şi la ce anume, şi în ce chip—şi a aprecia, în al patrulea rând, dacã e de naturã sã schimbe ceva, dacã îşi schimbã cititorul, sau mãcar gândirea lui despre ceva anume.

Nu existã progres în absenţa unor subiecte reale de gândire—nu se progreseazã cu subiecte închipuite.

A estima care e esenţialul scrierii respective—ce e esenţial în ea, ce e caracteristic şi esenţial.

A mã gândi la lucruri citite, nu închipuite sau imaginate.

Profunzimea şi coerenţa, bunãtatea, adevãrul şi obiectivitatea.

În privinţa religiei, e corectã distincţia între cãrţi de doctrinã/ de gândire şi cãrţi de evlavie, cu precizarea cã întâile nu sunt neapãrat date ca axiome şi demonstraţii. Nu e neapãrat o gândire formalizatã.

Marţi—am revãzut eseul despre Denck, pe acela al lui Shreve despre ‘Brady’, şi excerptele din ‘Itinerariul filozofic’.

Esenţa/ esenţialul subiectului, esenţa scrierii, folosul ei, şi axioma lucrurilor citite, ştiute, nu închipuite.

GREŞEALA ARGUMENTAŢIEI PRIN RECURSUL LA AUTORITATE. Greşeala nu e aceea cã suntem selectivi, ci cã apelãm la autoritate, cã recurgem la autoritate—citãm ceea ce ne convine recurgând la autoritate—nu citãm o argumentaţie, ci o autoritate. Recurgem, de fapt, la autoritãţi, nu la argumente—‘însuşi magistrul a spus …’.

Teologia ‘singurului trup’, a ‘trupului unic’, a uniunii nupţiale, şi practica recãsãtoririi.

Nu trebuie confundatã concizia cu paucitatea, cu penuria.

Când epigrama ajunge sã însemne virtuozitate, orgoliu şi vanã dexteritate formalã.