Noroi pe parchet

Noroi pe parchet




PERTINENŢA TEOLOGIEI. Când Pãrinţii sau scriitorii bisericeşti vechi li se vor pãrea credincioşilor la fel de pertinenţi ca Bonhoeffer. Eu îl iau pe luteranul neamţ ca etalon, ca standard al pertinenţei teologice, al ‘mãrturiei’.

Patrologul& racursiuri& Schudt& baptistul—cf. luni—DB.

E un fapt adevãrat, experienţial—binele întâmplat nu te trezeşte; rãul te trezeşte.

Inspiraţia e o dibuire (o aflare dibuitã), o semi—cunoaştere, o cunoaştere pe jumãtate, o aflare neclarã.

Nu Thoreau sau vechii gazetari, care nu scriau cu ochii pe contoarele de site, sunt ‘strãmoşii bloggerilor’—ci bloggerii sunt urmaşii degeneraţi şi ignoranţi ai scriitorilor acelora.

Calvin, Althusser, Tolle, Puhalo. Aprecierile lui Tresmontant şi Bergson despre stilul lui Renan; iar Renard, un alt renanian, a ajuns sã—mi aminteascã de Roxana, de vremea când îi eram coleg.
Lecturi care, prin câte ceva, şi înfurie, şi enerveazã.

Rugãciuni pentru descãtuşare.

Horguelin despre Dick, ‘Sãgeata neagrã’, Issa. Postãrile despre evreul argentinian, ‘Paludes’.
Despre Peuchmaurd e vorba în mãcar douã postãri.

La Missele matinale am participat marţi, joi, vin. şi luni. Ieri au mers rãu patru lucruri (pixul pierdut, urâţii, debranşarea) şi am reînceput fumatul; azi au mers rãu trei lucruri (împleticirea la curãţenia începutã la ¾, urnirea vrafului, ajunsul târziu la Missã—şi absenţa). Azi—nici casã, nici ed..

Uniaţii nu s—au convertit la catolicism, ci au refãcut unitatea cu Roma, au reluat legãtura cu Roma. Ereticii se convertesc; abjurã şi se convertesc. Schismaticii nu se convertesc—şi nici nu abjurã. Rãtãcirea lor fusese de naturã instituţionalã.

Experienţa ascultã de legi naturale, nu supranaturale. Experienţa are o dinamicã imanentã, cu legitãţi cognoscibile.

Tresmontant se intereseazã de semnificaţia generalã a unei dogme—care, uneori, îi contrazice sensul literal (de ex., schismaticii rãsãriteni acordã, de fapt, ceea ce cere Tresmontant—purcederea iconomicã, temporalã, a Sf. Spirit—şi chiar mai mult: manifestarea veşnicã a Sf. Spirit prin Fiul). Tresmontant ajunge sã insinueze întrucâtva cã rãsãritenii neagã purcederea temporalã a Sf. Spirit ‘şi de la Fiul’; ceea ce e fals.

A fi ajuns sã mã rog pentru moarte, desfacerea cãtuşelor existenţei.

Cei care înãbuşã Cuvântul cu autosuficienţa lor; credem altfel decât medievalii, religia noastrã nu e aceea a medievalilor. Modernii cred altfel decât medievalii, care erau stridenţi şi indiscreţi.

Chiar dacã am pãcãtuit, Doamne, încã lucrul mâinilor Tale mã numesc. Rãscumpãrã—mã, bunule!

Nu vreau dispreţul altora—însã am înclinaţia de a dispreţui!

Dacã era nevoie sã învãţ de la Horguelin acurateţea, armonia, echilibrul expresiei, limpezimea, rescrierea.

Înrudirea filozofiei culturii/ teoriei civilizaţiei, cu sociologia—la Simmel.

Dacã aşa aratã viaţa mea la 32 şi la 33 de ani—şi la 28, la 29, la 30 de ani ….

Cele vreo 12 cãrţi (3 x Tillich, 2 x KB, Brunner, 2 x DB, cei patru iezuiţi). Sunetul fals, ‘disonanţa cognitivã’, sau dizarmonia, disonanţa esteticã.
A testa.
Zornãitul. Zornãitul ideii calpe, etc..

Ceva din tenacitatea nietzscheanã va fi trecut la Bonhoeffer, creştinatã; scriu asta gândindu—mã la axioma citatã de baptist. Luteranul nu se mai roagã pentru descãtuşare, ca Sf. Pavel sau Mani sau budiştii, nu cere izbãvirea din tãrâmul beznei. Ceva din tenacitatea nietzscheanã, adicã afirmativitatea, acurateţea pozitivitãţii.

Adorno, Pleşu, Kenneth& Whitehead, James, Tillich.

Îmi displace tocmai ‘popularitatea franciscanã’, ‘geniul minorit’ ale Sf. Serafim. De aceea îmi plac mai mult Dimitrie şi Ignatie, Tihon şi Teofan, Ioan şi Serghei.

Mai puţin spontaneitatea, şi mai mult tehnica rugãc.; apusenii confundã naturaleţea, firescul, adecvarea, cu spontaneitatea (şi, mai rãu, cu improvizaţia).

Nu mai dã mãsura consumului, nu mai reflectã consumul.

Transluciditatea existenţei în literatura postbelicã—ceea ce la Racine, Rousseau, Balzac e echivoc, aluzie sau mojicie, neobrãzare. Abia în literatura postbelicã s—a ajuns la transluciditatea existenţei.

Unele nu sunt ‘fapte’, ci însemnãri de istoria filozofiei, remarci—nu e factologie, nu e istoriografie factologicã, ci o observaţie pãtrunzãtoare, sau o reverie.

Cititul e o formã de unire—a gândirilor, a simţirilor.

Fãgãduiau ceva necurat.

Corespund unei grave distorsionãri a conştiinţei, unei conştiinţe pervertite, stâlcite.

Nu din ‘locul neutru’, ci din ‘locul credinţei’.

Confuzia neokantienilor, azi, confundarea—şi vols..

Ideea cã deteriorãrile sunt superflue. Elasticitatea. Mâna. Elasticitatea.

Iisus, rãstignit dezbrãcat, gol, autentificã Psalmul; citeazã ‘Psalmul de pãrãsire’, Psalmul izbeliştii, însã asta înseamnã tocmai ceea ce vor sã ocoleascã teologii de catedrã—cã Dumnezeu intenţionase acest Psalm, acest strigãt sfâşietor, pentru Fiul sãu. Iisus nu îndeplineşte o formalitate. Ideea e, dimpotrivã, cã Dumnezeu prevãzuse şi preorânduise deznãdejdea ultimã a Fiului Sãu. Aşa trebuie gândit, priceput versetul citat de Iisus. Cã Dumnezeu vrusese, intenţionase acest venin pentru Fiul Sãu. Otrava aceasta nu poate fi neutralizatã. Citarea voitã de cãtre Iisus nu înseamnã cã Psalmul nu I se potriveşte—ci dimpotrivã, cã Dumnezeu a vrut ca Iisus sã simtã asta, sã ajungã aici—la acest strigãt.
Iisus nu îndeplineşte o formalitate, nu se achitã de un protocol—ci ajunge cu adevãrat la durerea proorocitã.

Eşti destul de conştient încât sã te chinui—însã nu destul încât sã depãşeşti. Lutul defectuos.

Invitaţia de a o vizita—la 11 ani. La ¾ an—tel..

Cred cã superioritatea rabinului galilean e deopotrivã obiectivã, nearb., şi inefabilã, singularã, generatã de persoana Lui.

Nu cred cã Simmel abjurase—nu cred cã Simmel a abjurat vreodatã—sau a ajuns sã abjure kantismul; subzistã un anume echivoc în raportarea lui la criticism. O ambivalenţã.

Sã nu ne amãgim—singura lecturã adevãratã e numai aceea de literaturã primarã—nu de criticã, de metaliteraturã.

Ieri (marţi)—PALUDES, Barth sunt cãrţi/ autori iubiţi. Axioma de cititor a lui Schudt—superioritatea cunoaşterii. Girarea/ reabilitarea.

‘Şi acasã scriau despre Dumnezeu’.

Viziunea belicoasã. Am crezut cã femeile sunt rele, aspre şi nemiloase, fiindcã aşa e maicã—mea.

Zâmbetul batjocoritor—douã ocazii.

Climatul literar—cultural al lui Horguelin—cineva care chiar se intereseazã de ….

Iisus nu cere nici târsâne, nici statul în ger—iar creştinismul nu trebuie sã devinã o competiţie a purtãrii de târsânã, o competiţie asceticã, o întrecere de acest fel.

Naivii cred în ‘sãrãcirea’ Bisericii dupã Vaticanul II numai findcã aşa li se spune, fiindcã aşa li se cere sã creadã de cãtre tradiţionaliştii dispeptici.

Hugo nu e mai digresiv ca Tolstoi—şi cu siguranţã e mai transgresiv.

Echivalentul oferirii florii unice, al unei flori. Şi un singur aforism, sau portret, sau microeseu al unui francez din sc. XVII sau XVIII face cât toate blogurile.

Etica monasticã nu e etica abstinenţei sau a reprimãrii.

Încã la Prooroci, etica socialã o ia înaintea mãrunţişurilor sexuale; Iisus nici nu aminteşte invertirea, într—o lume în care probabil cã nu era chiar rarã.

La marxişti surprinde tezismul, tendenţiozitatea, pisãlogeala, mãrginirea, reaua—credinţã evidentã, ceva provenit din rãutate, ceva necurat şi, adesea, fad. Fadoarea pisãlogelii şi a tezismului lor.

DOUĂ ĨNŢELEGERI CRITICE DIAMETRAL OPUSE. Pentru Simmel, unitatea e omul, autorul (Rembrandt, Goethe, Kant, Schopenhauer), întrevãzut dincolo de varietatea creaţiilor lui, şi a cãrui tendinţã generalã cautã sã o surprindã; pentru Gracq, realã e numai creaţia individualã, luatã în sine.
Simmel nici nu face exegeza creaţiilor—decât cel mult ca ilustrative pentru cãutata tendinţã generalã. Gracq nici nu se intereseazã de autor, definit ca ficţiune, ca întreg abstract—chiar când e acceptat IN TOTO (Verne, Tolkien, Lovecraft, Rimbaud, Beyle, Breton, Poe, Chateaubriand, câţiva filozofi). La Simmel intereseazã în primul rând autorul.

ROŞU ŞI NEGRU, ŞUANII, MUSCHETARII.

În numele bonomiei şi al largheţii rãsãritene—nu al stricteţii, nici al laxismului şi delãsãrii.

Pe Gracq nu—l intereseazã autorul; pe Simmel numai—sau în primul rând—autorul.

Ca un ‘mai bine’.

Împietrirea inimii—de la 21 ½ ani. Neempatizarea, povara amarului.

E originalul, autorul scrie englezeşte.

Creştinismul care porneşte de la limitãri şi restricţii, creştinismul prohibitiv care moralizeazã neîncetat. Creştinismul oţãrârii şi al stropşirii; Iisus nu aşa vorbea cu Nicodim, cu Iosif din Arimateea, etc.. Iisus al discursurilor publice, povãţuitorul mulţimilor, e altfel decât Iisus al conversaţiilor cu Nicodim, Iosif, Lazãr, etc.; e acelaşi, însã altfel.

Poezia—grohotiş a postbelicilor. Poezia postbelicilor seamãnã grohotişului.

Hahn, ‘Ierusalim’ de Duboscq, ‘Psihologia întâlnirii …’, benedictinul& André (‘Stãrile sufleteşti’)& Kleist.

Pãr. Teilhard credea în Hristos; în Iisus nu credea. Cu alte cuvinte, era nesigur de relaţia Hristosului istoric cu Hristos ca ţel al Cosmosului, ca destinaţie, ca ‘legãturã universalã’, aşa cum filozofa acest scotist sui generis.
Hristosul metafizic, viitor, e disjuns la Pãr. Teilhard de Iisus istoric, de galileanul itinerant, de rabinul fãcãtor de minuni şi tãmãduitor.
Hristosul cosmologic e real pentru Pãr. Teilhard; numai Iisus e o ipotezã istoricã, un fel de avatar izraelit.

Iisus era izraelit, evreu—nu iudeu.

Evenimentul Iisus le—a limpezit unora calea cãtre înţelegerea lui Omega.

E stupid când Postul Mare e comparat şi aliniat cu exagerãrile ascetice ale celor din vechime; e altceva. Astfel de exemple deplasate crispeazã. Moderaţia nu trebuie juestificatã prin exces—nici echilibrul, prin dezechilibru. Postul Mare nu e ca purtatul târsânei. A trãi postul nu înseamnã nici a fi stâlpnic, nici a purta târsânã; din nou, acelaşi amatorism al lui Schudt, aceeaşi incompetenţã. Schudt—un îmbâcsit de duzinã, şi un militant. Auto—eroizarea catolicilor. Oameni ca Schudt pot sã facã din cineva un bun anticatolic. Cârpaci, cu gândul şleampãt, etc..

Dumnezeu nu va ţine cont de ceea ce nu se poate—însã va ţine cont de ceea ce nu se face. De ex., când motivul nepostirii e mândria.

‘Efectul de coordonare’ al mantrei.

EW, Sf. Atanasie, ‘Isaia’ 22, ‘Romani’ 7, ortodoxul Hart.

Efectele retorice la Marx—retorica deliberatã şi gustatã. Ciracii. Acapararea de cãtre un grup de politicieni. N—avem un Boswell, sau mãcar un Eckermann, necum un Las Cases, pentru Marx. Anturajul interesat. Lipsa francheţei.