Un cârpaci anost: Marc Levy, ‘În altã viaţã’

Un cârpaci anost: Marc Levy, ‘În altã viaţã’






‘În altã viaţã’ e cârpãcealã. Într—un gen literar care pretinde atâta dexteritate, Marc Levy surprinde prin stângãcie—un cârpaci. Romanul a doi prieteni bostonezi, unul (‘nedesprins deplin de copilãrie’, spune Marc Levy) care face expertizã de artã, are o vilã şi o logodnicã, iar celãlalt vinde artã şi locuieşte la hotel, cartea are ca subiect sugestia metempsihozei—bostonezul cãruia îi fusese prezisã întâlnirea iubirii sortite ajunge sã iubeascã o tânãrã londonezã, proprietara unei galerii de artã, iar cãtre aceastã conjuncţie izbutitã îl conduce interesul lui pentru picturile unui rus din sc. XIX.
Rezumat astfel, subiectul pare ofertant. Însã, în neconcordanţã cu climatul eroticii postbelice, Levy are, în povestirea unei aventuri amoroase, ceva de ţaţã puritanã.
Pare ceva scris cu gândul la o viitoare ecranizare—ceva scris în vederea ecranizãrii. E ca un fel de cerere de ecranizare. Personajele nu sunt descrise. Stilul lui Marc Levy are gust de polistiren. Altfel, arta personajului face ca toatã lumea sã priveascã fix, iar expertul de artã sã suspine adesea; cãtre jumãtatea romanului, aflãm cã e şi bãtrâior. Ca în filmele ceauşiste de dragoste, dialogurile le fac pe personaje sã parã ţâfnoase. Lipsit de ureche pentru conversaţii, sau poate sihãstrit de timpuriu, Levy, una din paţachinele literare ale Franţei de azi, nu izbuteşte niciun schimb reuşit.
În general, deprinderea consumului de literaturã popularã e arondatã rutinei de cititor; de ex., Ep. Sigrist, muzicianul englez Simpson, canadeza citesc asemenea lucruri, adesea, sau de regulã, fãrã specificarea identitãţii a ceea ce e consumat. Nu putem invoca arta care singularizeazã. Aceasta e sociologia literarã a deprinderilor cititorului de literaturã popularã.

O remarcã fiziognomicã—în cele câteva portrete pe care i le—am vãzut, chipul lui Marc Levy lasã impresia de meschinãrie, mãrginire, lãcomie şi rãutate; mai degrabã un antipatic, crispat şi duhnind a greoaia imbecilitate mic—burghezã. Deasemeni, cu ceva de viclenie şi ferocitate.

Literatura popularã îşi poate îngãdui sã fie naivã, sau idealizantã, sau idilicã, sau de o stângãcie simpaticã.
Pe scurt, un roman popular trebuie sã fie o povestire interesantã; asta e ceea ce i se cere. Nu e în niciun caz ‘artã a cuvântului’, ci dibãcie a povestirii, meşteşug al povestitului. Existã câteva caracteristici standard ale romancierului popular, de la Sue la May şi la Robbins —stilul alert, cursivitatea, facilitatea abilã, farmecul. De ele, nu se poate dispensa, fiindcã sunt singurele în mãsurã sã—l credibilizeze.
Iar dacã mai existã şi însufleţire, vorbim deja despre artã.

Presupun cã Levy e americanizarea franţuzescului Lévy.