Citesc despre munca lui Vidal de la Blache, în 1891 a întemeiat ‘Analele de geografie’, pe care le-a însoţit de ‘Bibliografia geografică anuală’ (preluată de Raveneau).
‘Tabloul geografiei …’ a fost introducerea la ‘Istoria …’ lui Lavisse. La reeditarea din 1908 s-a numit ‘Franţa. Tablou geografic’. ‘Poate că nu există colţ din Franţa pe care să nu-l fi vizitat în voie, cel mai adesea pe jos, în timpul elaborării […].’
În 1896 publicase ‘Căile comerciale în geografia lui Ptolemeu’.
Era un meridional neexuberant. În tinereţe vizitase Grecia, Turcia europeană, coastele Asiei Mici, Siria, Palestina, ajungând până în Egipt. În 1869, la 24 de ani, fusese prezent la inaugurarea canalului de Suez. În acea vreme a citit ‘Erdkunde’ a lui Ritter.
A parcurs răbdător Lorena, Vosgii, Alsacia. A călătorit în Europa, Algeria, Tunisia, Maroc, Statele Unite, Canada, Mexic.
Din toamna lui 1877 a predat la Paris, la Şcoala Normală. Atunci începe cariera lui în învăţământul parizian. Demografia îl preocupase încă din anii de la Nancy (‘Remarci asupra populaţiei Indiei engleze’, 1877). Din 1885 a început să publice hărţi alcătuite pentru uz şcolar. În 1894 a publicat atlasul. Nu neglija alcătuirea de astfel de instrumente didactice.
Vidal de la Blache avea cunoştinţe de geologie, climatologie, geografie botanică; cunoaşterea lumii sensibile implică un ansamblu de ştiinţe. Uimea prin fineţea şi profunzimea observaţiilor asupra raporturilor omului cu natura. În ultimii ani, activitatea lui se axase pe geografia umană pură, de ex. demografie (‘Repartizarea oamenilor pe glob’, din 1917, ‘Marile aglomerări umane: Africa şi Asia’, din 1917, ‘Marile aglomerări umane: Europa — Remarci generale’, din 1918). ‘Vidal de la Blache va rămâne geograful vieţii.’ În mâinile lui, geografia e atât o ştiinţă socială, cât şi o peisagistică. ‘Acest observator atât de fin al complexităţii vieţii nu credea în legi ale geografiei umane.’ Supleţea inteligentă, elasticitatea îl deosebesc de unii contemporani germani ai săi.
Însemnările lui de călătorie, cuprinse în 33 de carnete (descoperite în anii ’70, atribuite abia în ’83), au câteva rubrici: rocile (îi plăceau calcarurile, îi displăceau graniturile, nisipurile, argilele), plantele, cerul, tipurile fizice umane şi îmbrăcămintea. Făcea adesea însemnări cromatice şi geologice.
Călătorea primăvara şi la începutul toamnei.
Blanchard a scris mai bine decât Gallois despre acest geniu.
Câţi mai au, oare, astăzi gustul acestor lucruri?