joi, 29 iunie 2017




Guiette recenza cu simpatie două culegeri ale lui Vinaver, medievist din genealogia lui Bédier, şi încuviinţează neîncrederea lui Vinaver faţă de generalul care e ‘în mod necesar adversarul a ceea ce e adevărat’, faţă de generalizarea artificială şi de artificialitatea sistemului, a trecerii la generalizarea sistematică, obtuză, simplistă; aceşti oameni înţelegeau ca, făcând estetică în dimensiunea istorică justă, corectă, să nu mai fie numismaţii care au reprezentat medievistica laborioasă dar astringentă a epocii pozitiviste.
Să mai adăugăm că îi plăcea medievistica bine scrisă? Un efect direct al abuzului de teorie e anacronismul; or, spiritul în care au fost scrise operele trecutului, spiritul care le corespunde poate fi regăsit. La Siciliano, care alege cele mai frumoase patru cântece de gestă (‘Roland’, ‘Willame’, ‘Raoul’, ‘Girart’) şi le analizează, Guiette aprecia aceeaşi dezminţire a teoriilor.
‘Înainte de orice, contează poemele’ însele, nu aspectele inventariabile, formale, în sine anoste. Siciliano propunea medievisticii ‘explicarea frumuseţii poemului’, înregistrând eşecul metodelor formale, al inventarelor. Pentru a înţelege operele medievale, Guiette revizuieşte ideile despre publicul lor, psihologizează, alegând o reprezentare a publicului mai plauzibilă uman, mai verosimilă psihologic.
Recenzând ‘Chestiuni de literatură, seria a doua’ (care cuprinde şi ‘trei studii consacrate lui Baudelaire şi poemului în proză’, ‘patru remarci asupra operei lui Villon, şi note despre Apollinaire‘, toate fiind teme din a căror literatură secundară Guiette a recenzat, la rândul lui, lucrări), Poirion concluziona că întrebarea fundamentală e: ‘cum trebuie citite operele trecutului?’, iar răspunsul e ‘senzaţia imediată’, adică lectura nelaborioasă.
Altădată, Guiette enunţa, împotriva epigonilor lui Barthes, un principiu practic: ‘Să preferăm lectura sensibilă la poezie, analizei cerebrale şi cantitative’. Îi plăcuse lucrarea lui Ménard referitoare la râsul în romanul courtois; saluta teza referitoare la fabliaux a lui Nykrog, întâia după lucrarea de pionierat a lui Bédier, pentru care fabliau era o ‘poveste hazlie, în versuri’, gen burghez, pe când Nykrog le crede poveşti îngrijite (adică cu preocupare pentru artă), courtois burlesc, le-am putea numi snoave. Înţelegea activitatea medievistului într-un context cultural mai amplu decât acela al turnirurilor profesionale.
În ’45 a publicat recenzia unei lucrări cu o temă atipică pentru propriile lui predilecţii exprimate: ‘Racine şi «Arta poetică» a lui Boileau’, cu ocazia studiului sorei Marie Philip Haley. Pornind de la fapte (Racine ‘studiase «Poetica» lui Aristotel, […] adnotase textul şi tradusese câteva pasaje’, ‘îi comentase pe tragicii greci în numeroase note’), concluziile lui sunt nete: ‘structura dramelor lui Racine, la fel ca şi preceptele lui Boileau, decurg din doctrina lui Aristotel […]. Amândoi s-au adresat direct Stagiritului şi i-au neglijat pe comentatorii lui italieni.’ Principiile enunţate de Racine (simplitate extremă a acţiunii, subiecte moderne şi subiecte religioase, coruri, unitatea de loc înţeleasă într-un mod mai suplu) se opun preceptelor ‘Artei poetice’. Guiette admira o lucrare din ’27 a lui Bray, ‘Formarea doctrinei clasice în Franţa’.
În ’69 apărea o integrală a poeziei lui Guiette, prefaţată de Cassou.
Guiette a participat la un volum din ’62 despre Maeterlinck, a scris o biografie a lui Jacob, ‘Poeţi francezi din Belgia: de la Verhaeren la suprarealism’ (’48), o lucrare referitoare la Cendrars (editată de Décaudin). A publicat o adaptare a ‘Istoriei lui Griseldis’, a tradus ‘Lancelot de Danemarca’ şi ‘Legenda sacristinei …’. A prefaţat ‘Griseldis’, poeziile lui Rutebeuf şi un volum al scrisorilor lui Elskamp.
A editat poeziile lui Villon şi o antologie Elskamp, cu inedite şi documente. Au fost publicate scrisorile pe care i le-a adresat Jacob, şi corespondenţa cu Cendrars.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu