Perrine Simon-Nahum enumeră, într-un articol remarcabil scris, cu o fineţe demnă de subiectul său, deşi situat la antipodul stilistic al acestuia (stilul Perrinei Simon-Nahum e întrucâtva labirintic, pretenţios, oracular şi enigmatic, iar poncifele sunt întrebuinţate cu largheţe), câţiva legatari spirituali ai lui Renan şi câţiva intelectuali care au exercitat o acţiune similară: iranologul Darmesteter, ebraistul Munk, Franck, S. Lévi, protestanţii de la ‘Revista teologică’ din anii 1850 (însă aceştia ar fi congeneri ai semitologului, nu discipoli), Réville, Vernes şi ‘Revista istorică a religiilor’, Gauchet. Într-un cu totul alt stil decât cel al Perrinei Simon-Nahum, Renan e câteodată şi el oracular (‘ … un fapt imens, care constituie […] chezăşia cea mai mângâietoare a unui viitor misterios, în care rasa şi individul îşi vor regăsi lucrările …’, în ‘Despre originea limbajului’), iar exegeta lui ştie să aleagă aceste enunţuri; semitologul apare ca artizanul concilierii, ca omul care a reabilitat religiosul, ceea ce e etern viabil, principiul imanent al oricărei religii, şi e analizată, ca atare, modalitatea ştiinţifică a acestei concilieri. Cu toate acestea, ideea principală a articolului ei e o răstălmăcire.
În lingvistică, formă, suflet, tip, idee sunt, pentru Renan, sinonime; iar exegeta lui presupune, dimpotrivă, că … ‘forma individuală se întrupează în tip’ [sic!]. Ca atare, forma nu poate fi confruntată cu scopul, pentru că sunt sinonime. Formă nu înseamnă înfăţişare, ci, dimpotrivă, idee. Tipul limbilor nu e individual, ci la nivelul familiilor. Limbile există şi pot să varieze numai respectând ‘tipul general’ căruia îi aparţin, care e imuabil, şi care e condiţia lor de existenţă. Prin urmare, nu religiile sunt forme, ci religiozitatea e forma lor comună, tipul lor.
Care e istoricitatea reîntemeiată? Situarea ‘istoriei religiosului ca unul din domeniile principale ale cunoaşterii’. Această nouă perspectivă istorică, noua direcţie istorică au, probabil, o genealogie intelectuală germană care ar fi meritat discutată dincolo de tezele lingvistice idealiste (care, prin ‘tipul general al familiei de limbi’, idealizează stări de fapt). Însă putem înţelege că, la Renan, apetenţa pentru fapte coexista cu apetenţa pentru teorii. Care ar fi instrumentele acestei noi ştiinţe a religiosului? Hermeneutica e una psihologică. Principiul explicaţiei e psihologic, astfel încât etapa psihologizării nu a fost depăşită, ci completată. Ca atare, e decretat ca fiind ştiinţific ceea ce autorului îi apare ca verosimil psihologic, după criteriile lui. Idealul de înţelegere afirmat e cel al criticii filologice: ‘ … aşa cum se critică un poem primitiv’; ca atare, idealul nu e simpatia, ci ipotezele filologice, date ca înţelegere supremă, iar relativitatea acestei critici filologice e escamotată pentru că filologia investeşte explicaţiile cu demnitatea ştiinţei, şi le furnizează alibiul ştiinţei. Din ştiinţa secularizată sunt excluse în mod aprioric nu numai miraculosul şi preternaturalul, însă şi misteriosul, insolitul, enigmaticul, inexplicabilul, clarobscurul evenimentelor.
Zăbovind asupra naturii psihologice a interpretării religiosului (pentru că o ştiinţă sau o analiză raţională a religiosului nu poate fi decât o psihologie, cel mai adesea ca metaliteratură, ca la urmaşii modernişti ai semitologului), filozofia şi erudiţia aveau numai să completeze, să se adauge, în gândirea lui Renan, primului principiu explicativ, care rămâne decisiv, pentru că în numele lui e exclus miracolul (ceea ce, dealtminteri, presupune un a priori al acestei psihologii). Această modalitate de a analiza şi de a specula avea să treacă în bagajul (mai mult sau mai puţin) ştiinţific al întreprinzătorului Loisy, împreună cu negarea supranaturalului şi cu religia umanităţii, cu idealul de progres social şi cu secularizarea religiei. Exegeza filologică, critica textuală, pur auxiliare, furnizează alibiul ştiinţificităţii unor presupuneri de natură integral psihologică, la care filologia nu contribuie, de fapt, cu nimic. Loisy e marele legatar intelectual al lui Renan; la cel de-al doilea, lirismul există, în mod indiscutabil, însă e cel al unui sceptic, iar convingerile de această natură nu sunt indiferente. Scepticismul orgolios s-a servit de axiomele scientismului la modă.
Pentru Perrine Simon-Nahum, capodopera lui Renan este ‘Viaţa lui Iisus’, petru că în ea ‘religia sentimentului îşi găseşte traducerea istorică cea mai singulară’. Din păcate, chestiunea de epistemologie e destul de sumar menţionată, în termenii idealismului german, fără analiza cuvenită.
Teza Perrinei Simon-Nahum e că Renan a acţionat în sensul afirmării ‘pertinenţei […] religiosului în societatea modernă’, al concilierii religiei şi modernităţii, ba chiar al unei ‘spiritualităţi laice’, care integrează religiosul ‘drept o categorie pentru a gândi lumea’; acesta ar fi sensul general şi veritabil al acţiunii sale. Ipoteza e echivocă, pentru că nu precizează dacă religiosul e înţeles ca o categorie a datului social, sau ca un mod de gândire asumat.
Dealtminteri, lucrul s-a mai scris: Renan a respectabilizat, a reabilitat religia (de fapt, crede Perrine Simon-Nahum, religiosul), a readus-o în actualitatea intelectuală, fapt interpretat de unii în termeni foarte pozitivi. Însă de fapt chiar modernitatea aceea s-a demodat de mult, iar unicul numitor comun al modernităţilor succesive, dacă le definim alegând drept criteriu negarea transcendenţei, e numai ateismul.
Altora, însă, această campanie le poate apărea ca o reciclare a religiei, instrumentalizarea unor elemente formale ale ei pentru a servi o sensibilitate literară, religiozitate pentru uzul burgheziei educate, adică mitologie creştină; chiar Perrine Simon-Nahum o interpretează drept paseism şi emancipare incompletă. În contextul societăţii apusene a sec. XIX, faptul poate fi înţeles şi ca o şubrezire a religiei tocmai prin asumarea ei filozofică improprie, ca un mod de a contracara posibila revitalizare a religiei, făcând din vestigii, bibelouri, şi dând obiecţiile letale drept incontestabile, aşadar o neutralizare a religiei, echivalând, de fapt, cu anihilarea; numai că această anihilare nu era brutală, ca la unii critici germani, ci galantă.