O tonalitate modernă foarte distinctă are lirica lui Ovid Densusianu, câteodată cu acel proto-expresionism propriu unora dintre simbolişti (în înţelesul că expresionismul ulterior avea să continue una din direcţiile existente, ca simbolism unilateralizat, ca sentiment eshatologic).
‘ … drumul larg ce-ncepe colo la răscruce,
Pierzându-se departe, nu ştiu unde’
‘calea noastră tot mai albă
În depărtări se luminează.’
‘Spre Atlantide mă duceam cu gândul …’.
Percepţia lirică a idealului nu îl falsifică, ci îl face plauzibil.
Prin însăşi natura şi estetica lor, aceste poeme nu sunt capitole ale unui tratat de metafizică, nici ale unei autobiografii. E presupusă o alegere a autorului, alegere subconştientă, dată, corespunzând gamei lui literare, ceva ce a dorit să reprezinte, în acord cu posibilităţile lui de expresie.
De o neaşteptată frumuseţe sunt poemele complementare ‘Când morţii sunt aşa departe …’ (‘ … sufletele duse/ În altă lume …’) şi ‘Veghează triste crizanteme’ (‘ … crizantemele veghează triste/ Ca ochi nemângâiaţi ce-aşteaptă să se-ntoarcă/ Cei duşi departe.’).
Iar ‘Thebaidele vieţei’ despre care scrie Ovid Densusianu într-un monolog nu sunt convenţii livreşti.
‘Aşa mi-a fost vieaţa – o ruină
În care doar atâta mângâiere
M-a odihnit şi m-a făcut s-o-ndur, uitând-o …’.
De la 1881 la 1892, Densusianu a locuit la Iaşi, ca elev şi, apoi, student. În 1892 a absolvit facultatea. A studiat filologie romanică cu Paris. În 1901, la 28 de ani, a publicat, în franceză, primul volum al ‘Istoriei limbii …’.

‘Climat poetic simbolist’ antologhează poeţi simbolişti români mai puţin celebri, însă unii (Densusianu, Donna, Gherghel, Iacobescu, Karnabatt, Moşoiu, Obedenaru, Oreste, Petroff, Raşcu, Stamatiad, Ştefănescu-Est, Tzara) le sunt cunoscuţi celor cărora le place simbolismul românesc, şi ar fi meritat indiscutabil un rang superior.