duminică, 30 iulie 2017


Romulus Rusan scrie cu ironie despre aspectele mondene şi protocolare ale unei decernări de premiu la Viena (iar ironia, câtă e, e neînverşunată), însă apreciind cum se cuvine acea ‘perfectă şi egală continuitate, care n-a plictisit […] pe nimeni’, a faptului de artă (aici, Donizetti şi Carreras). Viena e locul unde pot fi gustate, încercate ‘starea de grandoare şi glorie a frumoaselor timpuri de altădată’, noutatea iniţială a vechiului (la Operă, apoi la cafeneaua unde cinează cu filantropul Töpfer), într-o actualitate atemporală, onirică, a prezentului atemporal: măreţie şi slavă ale ceea ce altundeva s-a demodat; nu gândul, ci certitudinea că există o altă lume, integral armonioasă, la antipodul barbariei, şi care domină, biruie, dezminte ironia de la început, ca într-o ascensiune, evoluând de la remarca turistică referitoare la cazare, etc., la temele muzicii şi cinei, prin care muzealul nu e, de fapt, muzeal, ci contrariul acestuia, având gustul actualităţii şi meritul sobrietăţii şi omeniei.
Mi-au plăcut paginile de psihologia gustului: ‘Judecata …’ lui Bosch, El Greco şi Goya, ‘infrarealismul naiv’. ‘[…] admirăm, mai mult decât arta propriu-zisă, timpul care a patinat-o, […] chinul care a scăldat-o pe dinăuntru, imprimându-i o schimă nearătoasă.’ Exclusivismul ia, însă, înfăţişarea dispreţului necruţător şi nedrept faţă de percepţia artistică a omului obişnuit, ceea ce sugerează o autoîndreptăţire ipocrită. Publicul obişnuit, poate mediocru, nu merită vehemenţa elitismului autosuficient. E deajuns să vizitezi ceea ce îţi place, fără să insulţi gusturile publicului pentru a-ţi confirma elitismul.
Scriind cronica unui itinerar, Romulus Rusan înregistrează cel mai adesea evaluări, de natura reportajului, câteodată senzaţii. Ambele sunt paradoxale, pentru că principiul primelor e subiectiv, realismul reporterului îi e tributar temperamentului exprimat nonşalant, al celor de-al doilea, obiectiv (în accepţia obiectivităţii artistice), pentru că obiectul senzaţiei e evocat în demnitatea lui, iar elevaţia lirică îşi propune mai mult decât să amuze sau să instruiască, pe când evaluarea e amuzantă sau utilă, ca expresie a experienţei obişnuite, care asimilează prozaismul.
Reportajul e cel mai adesea aluvionar.
Emoţiei sincere a sosirii îi urmează severitatea pamfletului şi expresia inapetenţei. Când călătorul caută extraordinarul şi neobişnuitul, însă vrea să definească şi să eticheteze tot ceea ce îi iese în cale, reportajul devine pamflet, diatribă, iar evaluările sunt prin natura lucrurilor sumare, ocazionale sau de-a gata, verdicte zorite sub formă de pretenţioase concluzii istorice. Stilul Vienei e dispreţuit: ‘frumuseţe imitativă, caligrafică, hedonistă, tot mai desprinsă de morală şi până la urmă tot mai monotonă’, ‘domnia stucului în arhitectură’, ‘emfaza şi teatralitatea formei’, ‘Biedermeier distins şi fandosit, stil tinzând spre democratizarea nu numai a mobilei, dar şi a modului de viaţă’, ‘imagine convenţională şi zadarnică’, ‘ziduri greoaie’; totul, pasibil de a fi atribuit retoricii anticapitaliste oportune. Ar fi putut scrie despre un loc sau două care într-adevăr i-au plăcut.
Călătorul, ştiind că va întâlni mai ales relativul şi mediocrul, ar trebui să nu fie un urâcios intransigent, ci să aibă răbdare. Şi s-ar cuveni să simtă recunoştinţă. Altminteri, indignarea cea mai nemotivată poate alege atâtea pretexte. Ar putea, deasemeni, alege ca un stil să îi placă pentru ceea ce e, decât să îi displacă pentru ceea ce nu e, irosire zadarnică de (re)sentiment.
În acest registru al caricaturizării, ar fi putut să comenteze cărţi poştale, ilustrate. Poate fi, însă, şi un stil al insolenţei, al ireverenţei. Dacă i-au displăcut locurile, lui Romulus Rusan i-au plăcut, în schimb, austriecii, ‘purtătorii brăţării de aur’, care ‘şi-au împrumutat destoinicia — şi firea chiar — multora din fostele provincii ocupate’, firea însemnând mai ales hărnicie, cinste, politeţe. Imperiul lor a fost unul civilizator, dascăl al naţiunilor. Dincolo de avataruri militare şi diplomatice, de oprimare, de formele administraţiei, de vicisitudini, de abuzuri şi silnicii, de ceea ce e alienant în funcţionarea oricărui stat de acest tip, demnitatea acestui imperiu a fost una impozantă şi domoală.
În racursiul istoric, alegerea devine dihotomie schematică.
De la Viena, autorul a pornit către Salzburg (‘cândva «Roma germanilor»’, ‘vad al drumurilor […] spre lumea mediterană’), trecând pe la Melk (‘impresie nepământeană’, ‘imaterial prin aşezare’), ocazie de a menţiona romanul lui Eco, o referinţă mai plauzibilă decât muzica şi literatura austriece.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu